NU SE MAI TERMINĂ BATJOCURA ASTA?

in Alte știri

De 25 de ani, românii asistă la cea mai sinistră bătaie de joc: spargerea partidelor. În anii ’90, a fost o rafală de spargeri: FSN, PNL, PNŢCD. Justificarea preferată de dezertori era aceasta: „Nu mă mai regăseam în…“. Dar nici unul nu s-a regăsit nici în partidul la care a fugit. Eu, ca protagonist al acelei perioade politice, pot depune mărturie că nici unul n-a plecat din motive principiale sau ideologice: fiecare a fost cointeresat cu ceva – ori bani, ori funcţii, ori promisiuni că vor fi pe liste etc. Atunci, Limba Română s-a îmbogăţit cu un cuvînt: traseist. Unul dintre primii traseişti a fost Călin Popescu-Tăriceanu. Fost manechin, acesta n-avea nici o tangenţă cu politica. Dar, după decembrie 1989, s-a revendicat de la liberalismul tatălui său vitreg, Dan Amedeo Lăzărescu – neîndoielnic, un om cultivat, dar plecat rău cu sorcova (de pildă, fostul deputat PRM Gheorghiţă Lupău l-a surprins, la WC-ul Camerei Deputaţilor, din Dealul Mitropoliei, urinînd în… chiuvetă şi cîntînd). Mai întîi, Tăriceanu a dat o micuţă gaură în PNL, rupînd o aripioară: PNL – Aripa Tînără. Nu singur, ci însoţit de alţi veleitari. Acum, după un sfert de veac, Tăriceanu şi-a reluat uneltele de spărgător, încercînd, din nou, fracturarea (chiar şi hidraulică) a PNL, prin înjghebarea unui aşa-zis PLR (adică Partidul Liberal Reformator). Om nu lipsit de inteligenţă, vorbitor de franceză şi engleză – cu româna stă mai prost – junele Călin a încărunţit între timp, dar năravurile din tinereţe i-au rămas intacte. Dacă aş fi maliţios, aş spune că el schimbă partidele ca pe neveste: 5 la număr. Dar nu sînt. Lucid, însă, sînt, şi constat că, deşi el n-are anvergura unui bărbat de Stat, a deţinut două dintre primele 4 funcţii în ierarhia acestei ţări: şef al Guvernului şi şef al Senatului. Pentru care merite? Dacă există, cu adevărat, aceste merite sînt foarte modeste. Unul a ieşit la iveală zilele trecute, prin publicarea cablogramei Strict Secrete trimise de Ambasada SUA din Bucureşti către Departamentul de Stat, din Washington: Tăriceanu e… sursă! Adică informator al Ambasadei SUA!

Şi acum îmi cade fisa: în ianuarie 2006, cînd trebuia să conduc o delegaţie senatorială la Londra, ca vicepreşedinte al Senatului, ambasadorul SUA, Nicholas Taubmann, s-a deplasat, personal, la Palatul Victoria, unde i-a cerut lui Tăriceanu să anuleze acea vizită (?!). De ce? Stăpînilor yankei le era teamă ca nu cumva presa britanică, foarte scormonitoare, să nu-mi ia declaraţii despre închisorile CIA de pe teritoriul României!

Iar „sursa“ Tăriceanu, pardon de expresie, a făcut pe domnia-sa. A fost o urinare colectivă, alături fiind un alt „liberal“, care trebuia, şi el, să participe la acea vizită – Teodor Meleşcanu. Vedeţi cum se explică şi cum se leagă lucrurile? Acum totul pare atît simplu, dar în urmă cu 9 ani nu înţelegeam cum poate şeful Executivului să anuleze o vizită peste hotare, pregătită de luni de zile (biletele de avion fuseseră deja cumpărate!), a unei delegaţii oficiale a Senatului! Uite că a putut. Dă-l în mă-sa pe Montesquieu, cu a lui separaţie a puterilor în Stat!

Am pomenit de Meleşcanu. Spărgător, şi el, de partide. Adică şpringar. Întîi a fost la PDSR. În 1997, la ordin străin, a spart PDSR-ul, aflat atunci în Opoziţie, şi a înfiinţat ApR-ul. Nici o şansă. Totul era atît de artificial, încît la alegerile din 2000, Alianţa s-a prăbuşit peste Marele Clăpăug ca un castel de nisip. Apoi, tot la ordin, Meleşcanu a mai făcut cîteva loopinguri, după care a aterizat, pe burtă, la PNL – trambulină de lansare către funcţia de director SIE. La alegerile din 2014, el a primit ordin să candideze, ca independent, la Preşedinţia României. Dacă în anul 2000 a avut 4%, acum a făcut progrese: a avut 1%!

Alţi traseişti şi spărgători de partide (sau care, măcar, au încercat): Valeriu Stoica, Victor Babiuc, Constantin Dudu Ionescu, Gh. Funar, Cornel Ciontu, Theodor Stolojan, Mircea Geoană, Marian Vanghelie… Chiar în aceste zile, asistăm la eforturile, heirupiste, de spargere a PSD şi PNL. E vorba de noi seisme, prin urmare de fărîmiţare. Duduie pickamerele mînuite de Mircea Geoană şi de Traian Băsescu zi şi noapte. Fiecare se forţează să smulgă ciosvîrte cît mai mari din formaţiunile respective. Ca să facă ce? Să facă alte partide! Pe care le vor sparge tot ei, sau alţii ca ei. Şi tot aşa, de 25 de ani. Numai „partidele de lider“ nu pot fi sparte. E cazul meu şi al PRM, care am alcătuit un bloc de monolit, indestructibil.

Nu vă mai săturaţi mă, intriganţilor? Ce vreţi să dovediţi? Că vă iubeşte lumea? Că vă urmează? Voi chiar nu aveţi altă treabă? Altceva nu ştiţi să faceţi? Tu, Mircea Geoană, te lăudai că, în anii ’80, erai atît de sărac (odraslă de general!) încît vindeai mărţişoare. Se apropie 1 Martie – de ce nu te apuci, din nou, de bişniţa asta? Tu, Traian Băsescu, ne-ai împuiat capul cu marinăritul tău – întoarce-te, băiete, pe vapor (fireşte, dacă mai găseşti vreunul, fiindcă ai vîndut toată Flota).

A sparge – ăsta e verbul care stăpîneşte societatea românească. Unii sparg bănci (dar nu din afară, ca în alte ţări, ci dinăuntru, ca directori şi preşedinţi). Alţii sparg economia naţională, după care sparg bani grei, la shopping. Liderii sindicali sînt spărgători de greve (cît de jenantă e trădarea lor!). Alţii sparg partide. Iar Poporul, ce face Poporul? Sparge seminţe la televizor – în loc să le spargă ăstora capul. Nu se mai termină batjocura asta istorică?

CORNELIU VADIM TUDOR

13 ianuarie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI