Nu te teme, turmă mică… (1)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Doamnelor şi domnilor, stimaţi invitaţi din întreaga Ţară, onoraţi reprezentanţi ai Presei, Radioului şi Televiziunii, îngăduiţi-mi să încep prin a vă adresa un sincer şi călduros „Bun-venit!” la Adunarea Extraordinară a Consiliului Naţional, a senatorilor, deputaţilor, primarilor şi consilierilor Partidului România Mare.  O vorbă de spirit spune că fiecare om nu poate rosti într-o viaţă decît un singur discurs. Tot ceea ce este în plus nu reprezintă decît variaţiuni pe aceeaşi temă, reveniri şi nuanţe. În ceea ce mă priveşte, atîta am vorbit în ultima vreme, mai ales de 2 ani încoace, de cînd sînt membru al Parlamentului, încît nu ştiu ce-aş mai putea spune astăzi. La noi, din fericire, nu s-au înregistrat dezertări în masă, cum s-au petrecut la toate partidele, de la care au migrat filiale întregi, desigur, cu excepţia P.D.S.R.-ului, dar el are ce oferi oamenilor săi, are cu ce să-i ţină aproape, pe cînd stabilitatea noastră este una de factură idealistă. Nutresc speranţa că vom rămîne uniţi şi după întîlnirea noastră, deşi orice este posibil. Am simţit nevoia reală, organică, de a ne vedea aici, la Bucureşti, în această formulă. Nu ne-am văzut din martie 1993, de la Congresul Partidului. Numai că de atunci încoace a trecut mai bine de 1 an şi jumătate şi s-au petrecut destule, atîtîn partidul nostru, cît şi în viaţa internă şi internaţională. Cu unii dintre voi ne-am întîlnit cu prilejul Conferinţelor de Presă itinerante, dar şi cu ocazia unor ceremonii de ordin naţional, şi ne referim la filialele Argeş, Braşov, Călăraşi, Constanţa, Dolj, Dîmboviţa, Iaşi, Maramureş, Satu-Mare. Deşi au fost întîlniri de scurtă durată, totuşi au fost extrem de bine venite şi ne-au prilejuit nouă, celor care vă reprezentăm aici, în Agora Ţării, posibilitatea de a vedea la faţa locului articulaţiile acestui fenomen de masă, viu şi impresionant, care este România Mare.

Atunci cînd, în primăvara anului 1990, alături de prietenul şi mentorul meu, în veci regretatul Eugen Barbu, am pus bazele acestei mişcări, nu bănuiam că pîrîul se va face rîu şi rîul se va face fluviu.

Mi-am dat seama de forţa acestei mişcări, care din revistă şi fundaţie s-a ramificat şi într-un partid, atunci cînd am colindat comunele unde au fost aleşi primari de-ai noştri.

Privind la copilaşii îmbrăcaţi de sărbătoare, văzîndu-i pe bătrînii ieşiţi la porţi, respirînd aerul acelor aşezări patriarhale, unele atestate de 7-8 veacuri, am înţeles că noi sîntem răspunzători, în mod direct, de pîinea acestor oameni, de apa lor de băut, de liniştea vieţii lor de zi şi de noapte. Asta se cheamă să ai primar într-o aşezare, eşti dator să înţelegi că oamenii l-au votat pentru că face parte din acest partid, şi nu din altul, pentru că e mai gospodar, mai cinstit, mai iubitor de Neam decît ceilalţi. Eu, unul, am trăit atunci un sentiment înălţător, am cunoscut pe viu satisfacţia datoriei împlinite, a adevărului cardinal din Biblie – „La început a fost cuvîntul” – pentru că şi noi doar cu două cuvinte am pornit la drum, dar aceste cuvinte au tiparul de aur şi printre literele lor frumos zugrăvite în miniaturi pîlpîie cîte o candelă preacurată şi freamătă un buchet de flori smălţuite şi legate în mătase Tricoloră. Aceste cuvinte sînt România Mare! Dintre toate formaţiunile politice care au existat şi există în Ţara noastră, Partidul România Mare e singurul care e mai mult decît un partid – el e un simbol, un ideal, o hartă. Din păcate pentru lupta naţională, astăzi parcă sîntem cu toţii mai departe de întregirea hotarelor, decît eram în urmă cu 3 ani. Şi această realitate tristă nu se datorează doar perfidiei prin care Rusia şi Ucraina trag cu ghearele şi cu dinţii de teritorii care n-au fost niciodată ale lor, şi nu se datorează numai „cozilor de topor” româneşti de la Chişinău şi Cernăuţi – ea, această stare de lucruri, este creată şi de noi, cei din România, care ne sfîşiem cu o poftă sălbatică şi nu am reuşit să găsim, vreme de 5 ani, antidotul la aceste boli mortale, care sînt sărăcia şi anarhia. Chiar dacă, prin absurd, mîine s-ar retrage Armata a 14-a din Basarabia, chiar dacă, printr-o minune, proporţia demografică din Basarabia şi Bucovina ar redeveni cea existentă în anul eroic 1918 – Unirea tot nu se va face prea curînd, pentru că la sărăcie şi anarhie nu vrea să se înfrăţească nimeni. Pe fundalul acestei degringolade încă necunoscute în toată Istoria României, asistăm neputincioşi la ocuparea cetăţii lui Ştefan cel Mare, Tighina, de către o bandă de venetici, la condamnarea la moarte şi la umilirea patriotului român Ilie Ilaşcu, la atentatele împotriva Limbii Române şi a Imnului Naţional, în fine, la ultima declaraţie necugetată a primului-ministru Andrei Sangheli, care a spus că România ar fi „un imperiu mai crîncen decît cel ruso-sovietic”. Aşa că nu-i de mirare că iar s-a ridicat un gard de sîrmă ghimpată între fraţi, iar basarabenii au ajuns, efectiv, muritori de foame. Aici, răspunderea principală o poartă clasa noastră politică, economiştii şi slujitorii legii, care timp de 5 ani – un lustru întreg, cum măsurau strămoşii noştri, romanii – nu au reuşit să readucă România nici măcar la nivelul anului atît de blamat 1989. Zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an, se adevereşte tot ceea ce am spus noi cu privire la acest virus ucigaş, răspîndit în toate straturile societăţii româneşti. Am mai spus-o şi o repet: pe sînge nu se poate clădi nimic, ţăranii români nu şi-au aşezat niciodată vatra satului peste ţintirim sau necropolă veche şi n-au pus sămănătură pe locul unde a curs sîngele Craiului Horea. Or, la noi, în decembrie 1989, a curs sînge nevinovat, împletit în şuviţe de purpură cu sîngele bătrînului dus la Tîrgovişte, asasinat mişeleşte, în sfînta zi de Crăciun! Înţelept din partea noastră a fost însă a lua lucrurile aşa cum sînt. Oricum, nu se mai putea schimba nimic. Atît partidul, cît şi publicaţiile noastre au criticat în repetate rînduri guvernările catastrofale exercitate de Petre Roman şi Theodor Stolojan. Atunci, în acei ani de început, 1990-1992, s-a desăvîrşit cu o tenacitate diabolică ruinarea începută în decembrie 1989. Practic, a fost legiferat jaful. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că marile infracţiuni nu trebuie căutate în afara legii, ci în interiorul acesteia. Mă refer în special la distrugerea agriculturii, cu sistemul ei de irigaţii, la pulverizarea industriei autohtone şi a comerţului exterior, dar şi la înstrăinarea Patrimoniului Naţional, încasarea comisioanelor, pripăşirea unor aventurieri străini, care, cu o agilitate uluitoare pentru specia umană, au escaladat munţii de aur ai Ţării, au început să se facă stăpîni peste păduri, lacuri, staţiuni turistice, au declanşat masacre vînătoreşti, au înhăţat cele mai productive fabrici de confecţii, de mobilă, de pielărie, de cristaluri, de bere, de conserve de peşte şi carne. Nu exagerez cu nimic dacă spun că, de pildă, Caracatiţa U.D.M.R.-istă a salvat din punct de vedere economic Ungaria. Păcatele săvîrşite de guvernarea bicefală Roman-Stolojan sînt mai mult decît nelegiuiri, sînt veritabile crime împotriva Poporului Român şi a Istoriei Naţionale. Personal, cînd îl văd sau îl aud pe acest Petre Roman cum se agită cu insolenţa lui de recepţioner poliglot, cum îşi aranjează tot felul de invitaţii ridicole pe la simpozioane externe, cum plusează ca un cartofor politic şi îşi face singur curaj, afirmînd că ei sînt pregătiţi iarăşi de guvernare – mă apucă o silă cosmică şi o revoltă surdă împotriva stăpînirii bolşevice în România, care iată ce ţîţînă adîncă are, iată cum nu se dă plecată! El are neobrăzarea să vorbească de politica naţională şi să ne ştampileze pe noi ca extremişti şi şovini, iar taică-său, generalul sovietic Walter Roman, îi împuşca în ceafă pe ofiţerii români, călărea tancurile Armatei Roşii şi milita în 1944 pentru independenţa Transilvaniei, deci pentru smulgerea ei din trupul României, aşa după cum probează documentele publicate de noi şi de ziarul „Curierul Naţional”. Nu putem face răspunzător un copil de greşelile părinţilor, dar e o vorbă veche, care spune că „aşchia nu sare departe de trunchi”, şi mai e una la fel de veche, conform căreia „ce naşte din pisică şoareci mănîncă”. În definitiv, cu ce drept moral mai poate ieşi acest personaj sinistru în faţa Naţiunii, pe la toate praznicele, pomenile şi ceremoniile naţionale, făcîndu-şi nişte cruci ortodoxe pînă la genunchi, conducînd şi vămuind Comisia de Apărare a Camerei Deputaţilor, trăgîndu-ne, el, cu forţa către un Occident iluzoriu, după ce tatăl lui ne trăsese, tot cu forţa, către Moscova?! Oare familia asta, cu nume schimbat, Neulander, n-are stare nici o clipă, e jurată să ne tot ducă ba într-o direcţie, ba în alta, numai pentru că are ea microbul rătăcirilor nomade în sînge? E ca şi cum, păstrînd proporţiile, în Germania şi Rusia ar scoate capul acum nişte ipotetici copii ai lui Hitler şi Stalin, dînd lecţii, pedepsind, ameninţîndu-i pe toţi că, dacă nu vor învăţa democraţia în cîteva zile, va fi vai şi-amar de capul lor! În numărul de joi, 3 noiembrie, al ziarului FSN-ist „Azi”, împroprietărit în mod fraudulos cu o tipografie de 4 milioane de dolari, acest infractor naţional Petre Roman declară, citez: „În sfîrşit, lucrul esenţial este acela de a şti cum să ieşim din starea de Opoziţie” – am încheiat citatul. Răspunsul e foarte simplu: trebuie să intraţi în starea de puşcărie, singura care vi se potriveşte!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti)

 

Sînt programat genetic să termin Mafia! (1)

COMENTARII DE LA CITITORI