Nu te teme, turmă mică… (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

În comparaţie cu această insolenţă agresivă şi cu furturile calificate comise de aşa-zişii premieri Petre Roman şi Theodor Stolojan, guvernarea lui Nicolae Văcăroiu a apărut pentru noi ca o rază de speranţă. Acest om a fost şi a rămas un foarte bun economist, un om serios şi, pînă la proba contrarie, un om cinstit. Vă rugăm să ne credeţi că, dată fiind experienţa noastră de viaţă şi unele calităţi psihice poate mai pregnante decît la alţii, sîntem oameni extrem de greu de indus în eroare. Aşa că l-am observat şi l-am analizat pe noul prim-ministru, cu un real spirit critic. El nu s-a bătut cu pumnii în piept că ar fi fost vreun dizident, cum, de altfel, nici eu, nici Eugen Barbu, nici Mircea Muşat sau alţii nu ne-am mîncat omenia şi nu ne-am falsificat biografia. Această plagă a dizidenţei profitoare a primit zilele trecute o replică nimicitoare din partea marelui romancier Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel şi autentic patriarh al culturii ruse, care a declarat: „N-am avut niciodată nimic în comun cu dizidenţii. Opiniile mele au fost întotdeauna radicale, diferite, patriotice”. Cam aşa au fost cei mai mulţi intelectuali români – şi-au făcut cu cinste datoria faţă de Ţară, fiecare la locul lui de muncă. Misiunea lui Nicolae Văcăroiu nu era uşoară. Trebuia mai întîi să repare ce au stricat cei doi aventurieri care l-au precedat şi, concomitent, să construiască ceva nou, să-şi aplice programul. Neîndoielnic, s-au înregistrat unele succese reale, între care aş aminti: 1) limitarea prăbuşirii economice; 2) o relativă stabilitate a monedei naţionale, în comparaţie cu ceea ce ar fi putut să fie; 3) cîteva acorduri internaţionale de răsunet, menite să scoată România din izolare. La cele mai multe reuşite ale Guvernului Văcăroiu şi-au adus contribuţia senatorii şi deputaţii Partidului România Mare, dar şi cei cîţiva oameni ai noştri prezenţi în eşaloanele III şi IV ale unor structuri guvernamentale, în special cei care lucrează în Corpul de Control al primului-ministru. Au existat unele situaţii în Parlament cînd Opoziţia, care se pretinde pro-occidentală şi nespus de democratică, a refuzat să participe la votarea unor acorduri internaţionale vitale pentru relansarea economiei, boicotînd lucrările şi părăsind sala. Noi am rămas însă pe loc şi, deşi unele dintre aceste acorduri nu corespundeau întru totul doctrinei politice şi viziunii noastre economice, le-am votat, pentru simplul motiv că în luna de graţie octombrie a anului 1992 nu mai era nici măcar un singur dolar în vistieria Ţării, or, o economie fără lichidităţi valutare nu are cum să funcţioneze.

Nu trebuie să fii economist pentru a înţelege că astăzi nu mai e cale de întoarcere şi că România trebuie să meargă înainte, pe drumul reformei economice, fiindcă altminteri riscă să fie izolată din nou, ca în ultimii 5 ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu, or, o situaţie autarhică ne-ar fi fatală tuturor. Aici, lucrurile sînt clare pentru toată lumea şi cei care ne acuză pe noi că am fi împotriva privatizării, a modernizării, a democratizării societăţii româneşti – o fac pe risc propriu şi îşi pierd orice credibilitate. De altfel, cele mai multe atacuri ne vin tocmai din tabăra unor foşti secretari PCR, activişti UTC şi propagandişti, care în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 s-au dat de 3 ori peste cap, au năpîrlit şi au devenit monarhişti înfocaţi, oferindu-ne una dintre explicaţiile cele mai plauzibile ale căderii regimului comunist – promovase prea multe lichele!  Revenind la economie, important este însă ce fel de concesii sîntem dispuşi să facem şi dacă va fi mai bine pentru populaţie. Încă mă menţin la părerea, exprimată şi la Congresul partidului nostru, că într-o societate anarhică nu poate prinde viaţă o reformă de acest tip, care se întoarce împotriva cetăţenilor. Mai pe înţelesul tuturor, nu pot fi desfăcute ambele şuruburi deodată – şi politic, şi economic – fiindcă atunci se dezmembrează toată maşinăria. Un exemplu concludent este privatizarea aceasta forţată, care n-are sorţi de izbîndă. Mai ales în Ţări puternic dezvoltate, ca Franţa şi Anglia, paşii în direcţia privatizării se fac cu multă prudenţă, ba chiar se înregistrează unii paşi în direcţie opusă.

Dar, nu o dizertaţie economică vreau să vă ţin aici, nici n-aş fi capabil de aşa ceva, în raport cu redutabilii specialişti pe care îi avem. Tot ceea ce vreau este să vă arăt efectele în plan social ale unor măsuri economice. De fapt, ale absenţei unor măsuri economice. Auzind ce elogii i-am adus premierului Nicolae Văcăroiu, unii dintre dvs. v-aţi putea întreba, pe bună dreptate: atunci de ce ne-aţi mai chemat, de ce mai puneţi problema menţinerii sau retragerii sprijinului parlamentar acordat Guvernului? Trebuie să spun, cu mîna pe inimă, că eu ţin la Nicolae Văcăroiu, pe care îl consider un om sacrificat. Necazul este că el nu conduce întotdeauna Guvernul, mai sînt şi alţii, care îi dau peste mînă. O veritabilă frînă în calea unor intenţii lăudabile ale premierului are două segmente: în primul rînd, Fondul Proprietăţii de Stat, care lucrează uneori în paralel, ba chiar împotriva Guvernului Văcăroiu, şi, în al doilea rînd, însuşi partidul de guvemămînt. Cum s-ar zice, o frînă de mînă şi una de picior, şi, dacă ne referim la Vasile Văcaru, avem de-a face chiar cu un picior în ghipsul tradiţional. (Rîsete) Ca să nu mai vorbim de politica în profil teritorial, de unii prefecţi prost pregătiţi sau de-a dreptul infractori, ori de unii primari ai Opoziţiei, care şi-au făcut un titlu de glorie din a paraliza orice acţiune notabilă a Puterii executive, pentru a demonstra că ei nu tratează cu nimeni şi că, mai devreme sau mai tîrziu, tot se va alege praful. Aici avem de-a face cu un alt aspect al aşa-zisei noastre democraţii originale, care ar merita o abordare specială. Regretabile au fost şi unele acţiuni ale reprezentanţilor P.D.S.R. şi Guvernului, care au făcut presiuni asupra primarilor noştri din Topoloveni şi din comuna Dersca, şi, pentru că aceştia n-au cedat şi n-au trecut la „Te slăvim, partid iubit părinte”, li s-au înscenat nişte farse şi au fost destituiţi. Am făcut repetate apeluri verbale şi în scris să ni se spună şi nouă unde au greşit aceşti oameni, pentru că, dacă au încălcat legile, nu trebuie să-i dea afară Guvernul, îi vom da noi, fiindcă n-avem nevoie de oameni necinstiţi în bătătura noastră, dar uite că n-am primit nici un fel de răspuns. În aceste condiţii, normal că primarul din Dersca a dat în judecată Prefectura judeţului Botoşani şi a cîştigat procesul. Şi atunci, ce fel de alianţe avem noi, domnilor? De ce nu vă ţineţi cerberii în zgardă, de ce-i asmuţiţi împotriva noastră, care v-am ajutat zi de zi să vă menţineţi la guvernare? Cîtă dreptate avea Camil Petrescu atunci cînd scria: „Marea înţelepciune e să-ţi alegi prietenii care nu te vor sili la compromisuri”.

Doamnelor şi domnilor, aşa după cum am mărturisit chiar în Comunicatul prin care Comitetul Director v-a convocat la Bucureşti, noi nu ne vom dezice de 2 ani de cooperare fructuoasă cu Guvernul Văcăroiu, pentru că, altminteri, am anula toate eforturile pe care le-am depus. Din păcate, sau mai exact din fericire, viaţa merge înainte. Uneori, pleacă omul de acasă la serviciu şi ajunge la stadion, sau la Balul Parteneriatului pentru Pace. Aşa şi cu alianţele politice. Care alianţe, de fapt, în ceea ce ne priveşte, nici nu există. Începînd cu primăvara acestui an, atît eu, cît şi alţi membri ai Comitetului Director am ridicat problema încheierii unui Protocol scris între P.R.M. şi P.D.S.R., eventual şi cu participarea celorlalte partide din arcul aşa-zis guvernamental. În repetate rînduri, de la lună la lună, pînă vinerea trecută, cînd ne-am întîlnit din nou la Palatul Victoria, am spus partenerilor noştri de dialog că nicăieri în lume nu s-au mai parafat acorduri politice doar pe baza unor întîlniri la o cafea şi la o băutură răcoritoare (contribuţia P.D.S.R.) – şi pe baza unei lupte acerbe, la tribuna Parlamentului şi în cele două reviste ale noastre (contribuţia P.R.M.). Vorba aia: unii cu foloasele, alţii cu ponoasele. Şi măcar de-am fi solicitat vreun folos, dar mărturie pot depune mulţi oameni din această sală, ca şi poziţiile exprimate la Conferinţele de Presă ale noastre: noi n-am cerut niciodată nimic, timp de 2 ani. În urmă cu aproape 3 luni, apreciind că Ţara a intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale şi că un partid nu-şi poate asuma de unul singur răspunderea uriaşă a guvernării pe o Mare în furtună, care ne poate duce pe toţi la naufragiu, am formulat cererea perfect îndreptăţită a antrenării noastre la guvernare. Ea s-a produs înainte de includerea celor 2 membri P.U.N.R. în Guvern, aşa că orice speculaţie pe această temă n-are nici un suport real. Ca semn că n-am solicitat participarea la guvernare de dragul Puterii, ori pentru a rezolva situaţia unor membri marcanţi ai partidului nostru, este faptul că n-am cerut vreun minister sau vreun departament anume. Tot ceea ce am vrut noi a fost să consfinţim printr-un act politic o alianţă care funcţiona într-o singură direcţie şi, totodată, să fim şi noi de faţă atunci cînd se iau decizii fundamentale pentru prezentul şi viitorul Ţării. Mai ales că unele proiecte de lege sau ordonanţe guvernamentale născute în laboratoarele Executivului ne-au prins pe picior greşit în Parlament, acolo unde eram chemaţi să le votăm la repezeală, fără însă a şti despre ce este vorba. Un singur exemplu, din foarte multe: impozitul aplicat pe cîini, de care am aflat abia în Senat; l-am rugat pe ministrul Finanţelor să renunţe la aberaţia aceasta, i-am telefonat în pauză primului-ministru să retragă textul de lege, fiindcă ne facem de rîsul lumii, întrucît impozitul este, de fapt, o taxă pe singurătatea bătrînilor, amîndoi mi-au promis că vor anula acest proiect şi, cu toate astea, a doua zi l-au introdus din nou şi s-a votat. Numai că avem şi noi mîndria noastră, n-am fost şi nu vom fi niciodată remorca altui partid şi nici o rotiţă din ceea ce, îndeobşte, se numeşte „maşina de vot”. Ei, bine, toate demersurile noastre în această direcţie au fost tratate cu superioritate, ba chiar cu o doză de aroganţă din partea unor lideri P.D.S.R., care ne-a lăsat un gust amar. Nu ni s-a răspuns la nici una dintre adresele oficiale pe care le-am înaintat Executivului, pentru rezolvarea unor probleme de viaţă şi de moarte ale unor colectivităţi de oameni, nu ni s-a răspuns la nici o interpelare, ori, dacă s-a răspuns, s-a procedat superficial – de pildă, un consilier al ministrului Justiţiei şi-a permis să-mi trimită un răspuns la o interpelare prin care ceream scoaterea în afara legii a Fundaţiei Sörös, dar răspunsul era stupid şi preciza că, atîta timp cît Fundaţia Sörös funcţionează legal, ea nu poate fi scoasă în afara legii – l-am întrebat pe dl. ministru Chiuzbaian cine a putut să-mi dea un asemenea răspuns paradoxal şi tautologic, iar el mi-a spus că habar n-are despre ce e vorba, el n-a semnat nici o adresă de acest gen. Să deducem din asta că există o dublare a Puterii în stat? Am încercat, dincolo de limitele răbdării şi mîndriei mele, să abordez aceste chestiuni, şi multe altele, cu domnii Oliviu Gherman, Adrian Năstase, Ioan Solcanu, Nicolae Văcăroiu, Octav Cozmîncă, Florin Georgescu şi cu alţi demnitari. În mod inexplicabil, toate diligentele noastre s-au izbit de un zid opac, de fapt, de nişte răspunsuri sibilinice, care nu angajau nici un termen precis, nici o voinţă concretă de a ieşi din inerţia asta. Era clar că avem de-a face cu o tentativă de a cîştiga timp, de a ne „pasa” elegant, de a ne convoca numai atunci cînd Puterea era la ananghie. În vremea asta, presa reacţionară, atît din Ţară, cît şi din exterior, era (şi mai este încă) plină de tot felul de denunţuri, din care reiese ce avantaje ar avea Partidul România Mare din cooperarea cu Arcul Guvernamental. Care sînt acele avantaje?

Ne-a băgat P.D.S.R.-ul în Parlament? Ne-a creat vreo facilitate? Noi nici acum n-avem un sediu central, pentru că o unitate COMTURIST refuză de vreo 6 luni să-l elibereze, batjocorindu-l chiar pe primul-ministru, ca dovadă că această întîlnire a noastră se desfăşoară nu la partid, cum era normal, ci într-un hotel. Referitor la această presă, care otrăveşte zi de zi viaţa României, îi ia în braţe pe adevăraţii borfaşi şi inventează infracţiuni acolo unde nu există, rămîn valabile aforismele pe care două spirite ilustre ale culturii germane, care scriau împreună epigrame în metru antic la Weimar, le-au rostit în urmă cu circa 200 de ani: „Este îngrozitor cînd proştii îşi bat joc de un om superior”, afirma Goethe, şi „Cu prostia înşişi zeii se luptă în zadar”, afirma Schiller. Totuşi, să nu stricăm orzul pe gîşte, de unde atîta cultură la specimenele astea?

Nu acesta este însă aspectul cel mai grav. Problema cu adevărat dramatică este aceea a semnelor tot mai evidente de slăbiciune a Guvernului. În iunie 1994, solicitat din nou pentru a ajuta la salvarea Guvernului, l-am întrebat pe primul-ministru ce se întîmplă cu adevărat, de ce nu se pot controla preţurile, de ce nu se limitează efectele nocive ale economiei subterane, ce are de gînd cu inflaţia asta, care depăşeşte sistematic ritmul indexărilor la salarii şi pensii. „Domnilor – ne-a răspuns premierul – situaţia se va stabiliza, ba chiar la prima jumătate a lunii octombrie se va înregistra o creştere a nivelului de trai cu 10-15%” – am încheiat citatul. Asta ne-a spus domnia-sa, aşa am spus şi noi opiniei publice. Rezultatul? Îl vedeţi şi dvs., acum, cînd am depăşit cu mult termenul preconizat de premier. Nu numai că nivelul de trai n-a crescut, dar puterea de cumpărare s-a prăbuşit şi mai mult, iar preţurile la pîine şi la carne au explodat din nou. Adevărul este că societatea românească arată la ora de faţă ca o haină cu buzunarele rupte, dacă îi permiteţi această metaforă unui fiu de croitor: indiferent cîţi bani s-ar strînge din impozite, indiferent ce împrumuturi şi credite am căpăta din străinătate, atîta timp cît marii gangsteri sîntîn libertate şi mecanismele Mafiei funcţionează perfect, nu-i de mirare că se va scurge în permanenţă vlaga acestei Ţări. Iar, o dată ajunşi aici, daţi-mi voie să pun punctul pe i şi să declar, cu toată responsabilitatea, că Puterea actuală este extrem de slabă şi anchilozată în faţa valului infracţional. Mereu se invocă limita competenţelor şi separaţia puterilor în stat, dar lumea a început să caute de mîncare prin gunoaie şi să moară cu legea în braţe, întrucît hoţii, speculanţii şi criminalii se plimbă teferi şi impozanţi, avînd chiar neruşinarea să-i vîneze, Ei, pe oamenii legii. Este strigător la cer să vezi cele mai palpabile probe că Petre Roman, Adrian Severin, Traian Băsescu, Triţă Făniţă, Constantin Tutunaru, Crin Halaicu şi alţii ca ei au furat ca-n codru, dar iată că tot ei au gura mare, şi flutură nişte chitanţe mincinoase, şi mituiesc nişte judecători necinstiţi, pentru a căpăta legitimitate şi a-i da tot ei în judecată pe cei care i-au demascat. Unde se mai petrece aşa ceva în lume? La care Televiziune Naţională din lume puşcăriaşii dau Ei comunicate împotriva miniştrilor, a senatorilor, a deputaţilor şi a altor temerari care încă se mai zbat să oprească avalanşa tîlhăriilor? Ce exemplu dăm noi tinerei generaţii, care vede un asemenea spectacol degradant şi ajunge la concluzia că asta nu-i Ţara lui Ştefan cel Mare, ci ţara lui Mafoamea şi a lui Rîmaru? În ritmul acesta, al unei paralizii infantile, nu-i de mirare că au trecut 3 luni de cînd un psihopat pe nume Raymond Luca, deputat al acestui partid cu termenul de garanţie expirat, PL ’93, a ultragiat grav Guvernul României, dar nu i s-a întîmplat nimic, a devenit chiar un fel de erou al Opoziţiei. Numai că el ne-a insultat şi pe noi, de vreme ce acest guvern de, citez, „borfaşi, tîmpiţi şi escroci” e sprijinit de partidul nostru.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti)

 

Nu te teme, turmă mică… (1)

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI