Nu te teme, turmă mică… (3)

in Pentru împrospătarea memoriei

Dacă Guvernului nu-i pasă de imaginea sa publică, nouă ne pasă de a noastră. Şi atunci, stăm şi noi strîmb, ca să judecăm drept: ce facem cu Ţara asta? Încotro o luăm? Putem lăsa totul pe umerii unor personaje care ne spun: „Domnilor, lăsaţi-ne pe noi, o să vedeţi ce bine va fi!” – după care, la socoteala finală, pe ruinele fumegînde ale Ţării, să ridice din umeri şi să răspundă: „Fraţilor, asta-i situaţia”?! Daţi-i voie spiritului polemic şi pamfletar care nu-mi dă pace să vă spună un catren acidulat: „Au trecut 5 ani pe muche/ De la ruşinosul puci/ Leul a ajuns Păduche/ Ţara-i pusă pe butuci…”.

Stimaţi invitaţi, picătura care a umplut paharul răbdării noastre este însă de altă natură. Pe fondul timorării inexplicabile a acestui Guvern şi a P.D.S.R.-ului, în România începe să miroasă a asasinat politic. Şi cine oare sînt cei mai expuşi decît justiţiarii? Întîi au încercat să ne compromită în presa lor bezmetică, pe motiv că fiecare dintre noi ar avea cîte o hibă, în frunte cu mine, care aş poseda lacuri, moşii şi maşini luxoase. Aş fi bucuros dacă aş avea aşa ceva, întrucît cu banii munciţi cinstit am voie să cumpăr orice, atîta timp cît respect legile statului şi plătesc impozitele. Realitatea este că n-am nici un lac, n-am nici o moşie şi n-am nici o limuzină luxoasă, aceasta din urmă aparţinînd unei Fundaţii, de la care încerc acum să o cumpăr în rate. Dar, nu mă justific eu faţă de nişte ziare atinse vizibil de morbul turbării şi care atacă furibund, vînează, bălăcăresc, cu disperarea bandelor care ştiu bine că, dacă ţinta lor vie va veni la Putere, ele vor înfunda, automat, puşcăria. Văzînd că diversiunea asta n-are sorţi de izbîndă, pentru simplul motiv că cinstea noastră se poate dovedi cu acte şi documente ce pot fi consultate în mod public, şi că numele oamenilor noştri nu pot fi întîlnite nici pe Lista Caselor, nici în alte scandaluri – aceşti hăitaşi de profesie au început să atace la modul fizic. Prima acţiune de tip comando a avut loc la Constanţa, în ziua de 3 iunie 1994, cînd o gaşcă de circa 100 de ţigani beţi, instigată de 2 deţinuţi de drept comun, Dide Nicolae şi Cercel Lazăr, a agitat cuţite, lanţuri şi alte arme albe, strigînd „Moarte pentru moarte” şi încercînd să linşeze întreaga conducere a partidului. Totul sub ochii senini şi binevoitori ai şefului Poliţiei locale, colonelul Ionel Arghiroiu, „revoluţionar” şi el, ca şi lăutarul contrabandist Cercel.

A fost nevoie să-l sun pe Telefonul Operativ pe primul-ministru şi să-l scot din şedinţa de Guvern pentru a-l informa de gravitatea excepţională a situaţiei şi a-l determina să-l convingă pe ministrul de Interne, Tărăcilă, să dea ordinele care se impuneau. Al doilea atac s-a produs recent la sediul partidului nostru, avîndu-l ca protagonist pe acelaşi deţinut de drept comun, Dide Nicolae, care, de altfel, şi-a înjghebat o trupă de şoc cu care ţine sub teroare şi blochează intrările în Senat, Camera Deputaţilor, Ministerul de Interne, Guvern, locuinţele unor politicieni incomozi.  Uite că acestui gunoi uman nu i s-a întîmplat nimic, şi uite că nu l-a cercetat nimeni şi toţi tremură de frica lui, în frunte cu ministrul de Interne, care dă interviuri timorate şi necugetate în presa reacţionară. În aceste condiţii, ce ar putea să facă un om ca mine? Pot eu să asist pasiv la tentativele de asasinat ale unor bestii care, imediat cum le-ai atins la interese şi le-ai demascat matrapazlîcurile, sînt în stare de crimă? Eu mă simt direct răspunzător de viaţa fiecărui membru al partidului nostru, care ar putea fi periclitată datorită dezvăluirilor din revistele „România Mare” şi „Politica”. Pe mine mă apără gărzile, la mine se ajunge mai greu, dar pe dvs. n-are cine să vă apere, decît eu şi legile acestei Ţări! Fireşte, cu o condiţie: ca instituţiile fundamentale ale statului să-şi intre în atribuţii şi, cu orice risc, să-i pedepsească pe vinovaţi. Vă rog să mă credeţi, n-am nici o plăcere să pigmentez discursul meu de azi cu numele unor canalii irecuperabile social, dar veţi fi de acord cu mine că asta-i lumea în care trăim, o lume bolnavă, în care hoţii pozează în dizidenţi şi victime ale dictaturii, iar nişte primitivi abia ieşiţi din peşteră pot insulta zilnic şi pot ameninţa cu moartea pe oamenii care şi-au tocit coatele şi au albit pe băncile universităţilor din Ţară şi din străinătate. Ing. Aurel Cristea a suferit o comoţie cerebrală şi huliganii vin la Judecătorie să-l ameninţe că data viitoare îl vor ucide de-a binelea! Coşmarul acesta nu se mai termină! Nenorocirea este că, la 5 ani de la cutremurul naţional din decembrie 1989, Ţara încă e ţinută sub presiune de o mînă de brute care, căţărîndu-se pe crucile unor copii neprihăniţi, au făcut averi fabuloase, au pus mîna pe zeci de mii de hectare de pămînt, şi-au însuşit la iuţeală întreaga reţea a sutelor de Cluburi şi Case ale Tineretului, au căpătat prin teroare şi şantaj cele mai bune sedii şi spaţii comerciale. Noi acordăm un adînc respect acelora care, în împrejurările sîngeroase şi tulburi din decembrie 1989, au fost răniţi ori şi-au primejduit viaţa, dar supravieţuitorii ar trebui să înţeleagă primii că imaginea lor e batjocorită de o colonie de ploşniţe lacome. A întreprins oare guvernul ceva împotriva acestor bişniţari, care nu numai că fură vîrtos, dar nu plătesc nici măcar impozite? A întreprins oare ceva acelaşi Guvern împotriva judecătorilor corupţi, care îi aruncă în stradă pe chiriaşi, în absenţa Legii Imobilelor Naţionalizate? În orice stat din lume care se respectă, dacă Poliţia vede că Justiţia îi eliberează a doua zi pe infractori, automat îi arestează şi pe infractori, şi pe judecători, fiindcă altminteri orice idee de drept s-a dus pe apa sîmbetei şi populaţia îşi pierde încrederea în Stat.

În acelaşi registru al unei delăsări totale poate fi interpretată şi poziţia Guvernului, şi a partidului de guvernămînt faţă de fenomenul incalificabil al purificării etnice, întreprinse de organizaţia teroristă U.D.M.R. împotriva românilor din judeţele Harghita şi Covasna. Nu numai că Raportul dramatic întocmit de Parlament în anul 1991 n-a avut nici un efect, dar la 3 ani de atunci ungurii îşi continuă opera statornică de înspăimîntare a românilor, de izgonire a lor, de înfometare în propria noastră Ţară. Recent, alertat de aruncarea în şomaj a 1.500 de români de la IMASA din Sf. Gheorghe, am prezentat de la tribuna Senatului cîteva memorii ale acestor victime şi am propus înfiinţarea unei Comisii mixte de anchetă, Guvern-Parlament, dar partidul de guvernămînt nu m-a sprijinit, iar Opoziţia trădătoare de Neam m-a insultat, pentru că asta intră în preţul plătit de ea pentru cele 1 milion de voturi ungureşti care au băgat-o în Parlament. Mai putem acorda sprijin unui Guvern care n-are bărbăţia să ia taurul de coarne şi să asigure protecţia necesară cetăţenilor acestei Ţări, să rupă pe genunchi steagurile Ungariei şi să arunce în Mureş, în Criş, în Someş ori în Bega, acele blestemate staţii de amplificare, unde se intonează ostentativ Imnul Ungariei pe teritoriul României? Toată lumea ne întreabă: „Ce păzeşte Guvernul?” – şi noi nu ştim ce răspuns să dăm. În acest context, nu pot trece cu vederea o declaraţie pe care a făcut-o zilele acestea la Londra preşedintele Ion Iliescu. Am crezut că, după graţierea ucigaşilor maghiari de la Tîrgu Mureş, domnul Iliescu va fi ceva mai atent cu problema naţională şi nu va mai întreprinde nimic de natură să irite populaţia românească. Iată însă că domnia-sa a declarat deunăzi, pe meleaguri britanice, că „România se pronunţă împotriva şovinismului şi a naţionalismului” – aşa după cum reieşea din reportajul transmis de Televiziunea Română vineri seara. La care Românie s-o fi referit dl. Iliescu? La România noastră, a celor care trăim acum în ea, în nici un caz!  Pentru simplul motiv că, atacînd naţionalismul, este atacată însăşi Istoria Naţională şi sînt puşi la zid marii corifei ai civilizaţiei noastre modeme, de la Eminescu şi Hasdeu, pînă la Iorga, Goga, Pârvan, Arghezi, Ciprian Porumbescu. Nu ştim cui o fi vrut să facă pe plac Ion Iliescu, dar se plasează într-o eroare gravă, întrucît naţionalismul nu reprezintă altceva decît iubirea de Naţie, aşa după cum patriotismul este iubirea de Patrie. Naţionalismul şi Şovinismul sînt două chestiuni antagonice. Iar istoria anilor ’50 ai acestui secol ne-a învăţat că singura alternativă la naţionalism este internaţionalismul. Nutrim, totuşi, speranţa că dl. Ion Iliescu a fost înţeles în mod eronat şi aşteptăm o precizare lămuritoare la întoarcerea sa în Ţară.

Ar fi multe de spus. Trăim vremuri extrem de grele, nu numai noi, ci întreaga umanitate. Nu se poate contesta că România reprezintă în această zonă a Europei o arie de stabilitate şi linişte, în raport cu apocalipsa din alte părţi. Dar asta se datorează în cea mai mare măsură acelui zăcămînt aurifer, care este bunul-simţ milenar al Poporului Român. Popor care a înţeles un an, doi, trei, patru, ba chiar cinci ani să strîngă cureaua, în speranţa că, pînă la urmă, tot vom ieşi la lumină, dar nu mai înţelege ca tîlharii să prade Ţara, caii troieni ai Opoziţiei s-o trădeze şi s-o jupoaie de vie, ungurii şi ţiganii s-o terorizeze, iar unii dintre guvernanţi să plutească într-un „dolce farniente”, să dea recepţii şi baluri, să-şi acopere ochii şi să-şi astupe urechile, poate-poate ţine şandramaua pînă în 1996, cînd vin alegerile. Eu, unul, nu pot participa la mascarada asta. Să ştiu de bine că mă retrag din viaţa politică şi-mi dau demisia din toate funcţiile. Nu doresc să vă influenţez votul, fiecare este invitat, ba chiar rugat, să voteze după cum îi dictează vocea lăuntrică a conştiinţei. Dar un aforism celebru spune că Puterea, dacă n-o foloseşti, se întoarce împotriva ei înseşi. Cam asta se întîmplă acum cu Guvernul Văcăroiu. Este animat de cele mai bune intenţii, este primul Guvern românesc de după decembrie 1989, are specialişti redutabili, a început să cîştige credit internaţional, dar este ca o maşină cu frîna pusă, şi nici nu-i lasă pe alţii să-i dea o mînă de ajutor, decît la moţiunile de cenzură. Dacă stau bine să mă gîndesc, noi nu votăm acum retragerea sau acordarea pe mai departe a sprijinului pentru Guvern. Noi trebuie să ne exprimăm voinţa dacă situaţia din Ţară mai poate sau nu mai poate continua aşa. Aceasta-i întrebarea! Cum ieşim din teribila fundătură în care am intrat? Cum vom privi mîine în ochii copiilor noştri şi ai oamenilor care au încredere în noi şi aşteaptă salvgardarea Ţării? În ultimele zile s-au ridicat unele voci care spuneau că supărarea noastră s-ar datora faptului că n-am primit nici un post de ministru – acuzaţie ridicolă, fiindcă, vorba lui Avram Iancu, care a respins decoraţiile acordate de împăratul Franz Joseph, „noi nu pentru jucării am luptat”. Alţii, care uneltesc pe la colţuri şi pe care numai fierea îi ţine în viaţă, au lansat ideea că atît Puterea, cît şi Opoziţia se vor coaliza acum împotriva noastră, ceea ce departe de a ne alarma, are darul să ne bucure, fiindcă aşa s-ar alege mai repede apele şi grîul de neghină.  Este de prisos să vă mai precizez că în eventualitatea că votul nostru va decide retragerea sprijinului acordat Guvernului, Partidul România Mare îşi va păstra linia politică justiţiară şi va combate pe toate căile politica total greşită a Opoziţiei, care face negoţ cu teritoriul şi cu sentimentul naţional. În faţa situaţiei disperate în care se găseşte Ţara, a crizei morale şi a crizei de autoritate, ea fiind cu mult mai expusă nenorocirilor decît a fost în timpul celor două conflagraţii mondiale, deşi acum sîntem pe timp de pace, nu de război – Partidul România Mare îşi mărturiseşte din nou profesiunea de credinţă: orice fel de guvernare este mai bună decît anarhia! Spre marea noastră dezamăgire, pentru o singură oră de democraţie pe zi, Ţara plăteşte cu alte 23 de ore de anarhie. Şi măcar dacă democraţia instaurată în Ţările Europei Răsăritene ar fi una reală, dar iată cîtă dreptate avea un alt laureat al Premiului Nobel, preşedintele Poloniei, Lech Walesa, care zilele trecute s-a angajat public într-o cruciadă pentru a pune ordine în Ţară şi a făcut o declaraţie sănătoasă, la care subscriem şi noi: „Dacă democraţia nu dă pîine, înseamnă că nu e bună, iar dacă nu rezolvă problemele, înseamnă că nu e eficientă”.

Acestea fiind spuse, vă invit să spuneţi tot ce aveţi pe suflet. Prin voi vorbeşte Ţara. Partidul acesta nu sînt eu. Partidul acesta nu este Comitetul Director. Partidul acesta sînteţi voi şi milioanele de oameni pe care îi reprezentaţi. Ajutaţi-ne să nu greşim. E un moment de răscruce pentru Ţară. Ca oameni dintr-o bucată ce sîntem, e bine de spus din capul locului că, dacă vom hotărî într-un fel,

atunci trebuie să ne ţinem tare în şa. Martor îmi e bunul Dumnezeu că am avut o răbdare îngerească, am tot lăsat să treacă de la mine, am sperat că situaţia se va îndrepta, că oamenii vor trăi mai bine. Dar n-a fost să fie aşa. Şi vine o vreme cînd trebuie să spui tot adevărul. Eu nu pot să atrag partidul într-o aventură care începe să devină primejdioasă şi pentru el, şi pentru Ţară.

În ultimă instanţă, mai precis aseară, am primit de la Guvern şi P.D.S.R. Protocolul cvadripartit tocmai bun de semnat de către cei 4 preşedinţi de partide, respectiv Oliviu Gherman, Gheorghe Funar, Ilie Verdeţ şi cel care vă vorbeşte. Tare îmi e teamă că prietenii noştri n-au înţeles mai nimic din zbuciumul nostru şi că acest document vine cam tîrziu. Totuşi, dacă veţi considera necesar, propun ca pe buletinul de vot, alături de răspunsurile dichotomice DA sau NU, să figureze şi o a

3-a rubrică, adică să mai prelungim sprijinirea Guvernului încă 3 luni, pînă la 5 februarie 1995, cu condiţia unor garanţii ferme că nivelul de trai al populaţiei va fi ameliorat şi vor fi adoptate măsuri drastice împotriva trădării de Ţară şi a fenomenului infracţional. Să fie aceasta mica noastră moţiune de cenzură. Pentru că noi nu sîntem cetăţeni răi ai Patriei, nu vrem demolarea nimănui, nu trăim în cultul morbid al exterminării cuiva, aşa cum obişnuieşte, spre veşnica ei ocară, Opoziţia inadaptabilă social. Tot ceea ce am dorit noi a fost să trezim actuala Putere la realitate.

Partidul România Mare, în pofida tuturor sondajelor mincinoase comandate şi plătite de străinătate, este în creştere. „Nu te teme, turmă mică”… – zice Biblia. Am plecat la drum împreună, vom rămîne împreună. Cu cinste. Cu demnitate. Cu dragoste de Ţară. Bătălia pentru România n-a început ieri şi nu se va încheia mîine. Idealul nostru vine din Istorie. Cu noi este Dumnezeu!

Sfîrşit

CORNELIU VADIM TUDOR

(5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti)

 

Nu te teme, turmă mică… (2)

COMENTARII DE LA CITITORI