NU VĂ PIERDEŢI SPERANŢA – EXISTĂ VIAŢA DE APOI! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Apariţiile Fecioarei Maria

Oamenii au avut viziuni religioase timp de sute de ani. Unele dintre aceste apariţii au fost confirmate şi de Biserică, şi au avut darul de a-i face inclusiv pe sceptici să cadă pe gînduri. În unele seri, se vedea întreaga siluetă a Fecioarei Maria, iar, în altele, apărea doar capul. În 1968, la Zeitun, în Egipt, mai bine de 1.000.000 de oameni au văzut-o, uluiţi, pe Sfînta Fecioară Maria, plutind deasupra bisericii oraşului. Perioadele de timp cît era vizibilă Fecioara variau, de fiecare dată, uneori ea rămînînd pe cer ore întregi – acest fenomen a durat aproape 1 an. Forma concretă sub care se arăta diferea, de la o noapte la alta, ceea ce reducea, serios, posibilitatea ca viziunea să fi fost rezultatul unei înşelătorii. În mai multe rînduri, ea a fost însoţită de nenumărate păsări, care au fost considerate drept porumbei ai păcii. Aceştia zburau în jurul ei, iar, apoi, au fost fotografiaţi în formaţie de cruce – fotografia este, însă, controversată, fiindcă, la o examinare mai atentă, s-a văzut că erau păsări vii, şi nu părţi componente ale apariţiei.

Mai mulţi observatori trimişi de Biserica Coptă, din Egipt, au afirmat că au văzut dîre de fum purpuriu şi aromat, care ieşeau din biserică în timpul apariţiei. Imediat, s-a răspîndit vestea despre remarcabilul fenomen şi au început să vină pelerini, de la distanţe de mii de kilometri.

Au fost semnalate şi multe vindecări miraculoase: ologii descopereau că pot să meargă, iar orbii îşi recăpătau vederea. Dar, dintre toate miracolele care au avut loc cu ocazia acestei apariţii, probabil că cel mai important a fost sentimentul destinului comun, inoculat în sufletul unor oameni de religii diferite. Într-o zonă cum este Egiptul, unde conflictele între diversele credinţe persistă, de sute de ani, părea uimitor că oamenii afirmau, la unison, că tot ceea ce vedeau era, într-adevăr, un miracol, ce nu putea fi explicat fără intervenţia lui Dumnezeu. Musulmanii care distingeau figura Fecioarei cîntau pasaje din Coran: „Maria, Dumnezeu te-a ales pe tine.

Şi te-a purificat. El te-a ales pe tine. Mai presus de toate femeile“. Dacă vrem să desluşim un mesaj care rezultă, implicit, din această apariţie, acela nu poate fi decît unul de unitate şi toleranţă. Apariţiile Fecioarei Maria au atras atenţia publicului şi au fost nu numai fotografiate, ci şi transmise de către posturile de televiziune. Numărul mare de martori ai apariţiei şi faptul că publicul era convins de autenticitatea acesteia i-au consfinţit valabilitatea. Însuşi preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, marxist convins, de multă vreme, care nu avea nimic de cîştigat din recunoaşterea evenimentului, a fost martor la apariţie şi a confirmat-o.

Autorităţile, însă, au crezut că era vorba de o înşelătorie sofisticată. Poliţia a făcut cercetări minuţioase, pe o rază de 25 de kilometri, pentru a găsi o dovadă de trucaj, dar nu a descoperit nimic. Toată lumea îşi punea o singură întrebare – Este, oare, această apariţie autentică şi, dacă da, care era semnificaţia ei? Opiniile cu privire la un subiect ca acesta vor fi, întotdeauna, împărţite. Există posibilitatea ca astfel de apariţii să fie rezultatul unor activităţi lipsite de scrupule, întregul eveniment fiind înscenat, din diverse motive, care ies la iveală ulterior. Dar, sînt şi oameni care susţin că s-au vindecat de boli de care sufereau de mult timp în momentul în care s-au apropiat de acea prezenţă sfîntă, deşi vindecarea lor poate fi atribuită şi puterii credinţei acestora în eficacitatea intervenţiei divine. Este puţin probabil ca lumea să afle, vreodată, răspunsul la întrebarea cu privire la autenticitatea apariţiei, care rămîne, în continuare, învăluită în mister.

A vindecat zeci de mii de oameni

Povestea vieţii lui Matthew Manning seamănă cu o ciudată combinaţie între ,,Harry Potter” şi ,,Dosarele X”, dar, în descrierea ştiinţifică a puterilor lui deosebite nu există nici urmă de ficţiune. Timp de aproape trei decenii, acest remarcabil vindecător şi medium britanic a lucrat cu unii dintre cei mai reputaţi cercetători care au încercat să explice inexplicabilul. Manning a ajuns în atenţia opiniei publice, pentru prima dată, în 1974, ca urmare a unei emisiuni difuzată la BBC, cu titlul ,,The Frost Interview” (,,Interviul îngheţat”). A provocat o adevărată senzaţie naţională, făcînd o demonstraţie de scriere automată – transcria mesaje de la morţi -, în care diagnostica, foarte corect, bolile de care sufereau unele persoane din public. Dar, pentru familia lui, pentru colegi şi pentru foştii colegi de şcoală, această performanţă era puţin surprinzătoare, în comparaţie cu demonstraţiile uimitoare pe care le făcuse în trecut. În autobiografia sa, ,,One Foot in the Stars” (,,Cu un picior în stele”), Manning povesteşte cum familia lui a fost martoră la activităţile lui spiritiste, pentru prima dată, în februarie 1967, pe cînd se afla la casa părintească din Shelford, din apropiere de Cambridge. Evenimentele s-au derulat treptat – mai întîi, o cană mare, din argint, a zburat de pe etajeră, în timpul nopţii, iar, apoi, diverse obiecte, de la scrumiere la fotolii, au început să se mişte prin casă. În cele din urmă, tatăl lui Matthew a luat legătura cu George Owen, profesor de genetică, la Colegiul Trinity, din Cambridge, şi, totodată, una dintre cele mai avizate autorităţi din lume în materie de poltergeist.

Profesorul Owen a dat asigurări familiei că erau martorii unui fenomen natural, chiar dacă nu putea fi explicat, dar care, după un timp, va dispărea. Părea să fi avut dreptate, însă, în toamna anului 1968, cînd Matthew, pe atunci în vîrstă de 12 ani,

s-a mutat, împreună cu familia sa, la Queens House, un conac din Secolul al XVIII-lea, situat în apropiere de Linton, spiritele s-au întors să se răzbune. Într-o noapte, pe care Manning o descrie ca „demnă de un film de groază“, a văzut cum dulapul din dormitor

s-a înclinat spre el, iar, apoi, cum patul s-a ridicat la vreo 15 cm de pardoseală, după care a revenit în poziţia iniţială. În dimineaţa următoare, membrii familiei au găsit bucătăria, salonul şi sufrageria de la parter complet devastate. În următoarele cîteva luni, s-au produs zeci de astfel de fenomene bizare, printre care apariţia unor scrijelituri pe pereţi şi a apei, din senin. La un moment dat, mama lui Matthew a propus să lase o bucată de hîrtie şi un stilou într-o cameră goală şi încuiată, ca să vadă ce se întîmplă. După cîteva minute, s-au întors şi au găsit pe hîrtie cuvintele „Matthew, ai grijă!“, alături de semnul zodiacal al Leului. Trei ani mai tîrziu, întîmplările de la Queens House au luat o şi mai mare amploare. Într-o singură săptămînă, pe pereţii casei au apărut nu mai puţin de 503 semnături, inclusiv numele unor decedaţi din partea locului şi datele morţii lor.

La început, tatăl lui Manning, un arhitect cu picioarele pe pămînt, a încercat să găsească explicaţii raţionale. Dar, după ce a fost martor la atît de multe fenomene paranormale, s-a văzut nevoit să recunoască existenţa lor ca atare. Cînd fiul lui a intrat ca intern la Oakham School, în Rutland, Manning l-a avertizat pe directorul John Buchanan în legătură cu ce ar putea să se întîmple. Şi bine a făcut. În cartea sa, Manning povesteşte cîteva dintre incidentele minunate, ciudate şi înfricoşătoare, totodată, la care au fost martori elevii şi profesorii de la Oakham School – multe dintre acestea comparabile cu experienţele supranaturale ale lui Harry Potter de la Hogwarts. Paturile începeau să se mişte în timp ce ocupanţii lor încercau să doarmă.

Cuie, pahare şi cuţite cu mîner de fildeş se materializau din senin şi începeau să plutească prin cameră. Umeraşe de haine din sîrmă se transformau în mici bile, iar pe pereţii dormitoarelor apăreau luminiţe sclipitoare. Disperat, pedagogul lui Manning l-a dus la un ocultist, ca să-l supună unui „ritual de interzicere“. Din păcate, acesta nu a avut efect şi, timp de două săptămîni, copiii, înspăimîntaţi, s-au strîns în camera sorei şefe. Într-o noapte, femeia a văzut cum se aprind surcelele şi s-a trezit, din senin, cu cioburi şi pietricele care îi cădeau în poală. Astfel de incidente s-au petrecut pe tot parcursul vieţii de şcolar a lui Matthew Manning, iar, odată cu trecerea timpului, au început să se manifeste şi puteri paranormale mai „sofisticate“.

În pofida părerii unanime a profesorilor că, în domeniul artei, era total netalentat, la un moment dat, Manning a început să facă nişte „desene automate“ absolut remarcabile, într-o multitudine de stiluri. Printre acestea se numărau tablouri în stilul unor maeştri decedaţi, respectiv Paul Klee, Thomas Rowlandson şi W. Keble Martin. Mai tîrziu, Manning a elaborat lucrări care semănau cu cele ale lui Picasso, Goya, Beardsley şi Dürer, iar, uneori, profesorii îl asistau, de la început pînă la sfîrşit. Ulterior, administratorul şcolii, Roger Blackmore, a povestit că l-a urmărit pe Manning în timp ce lucra şi i-a pus mai multe întrebări. „Manning a răspuns imediat, cu uşurinţă. Mi-a vorbit de perioada din care provenea tabloul. Nu părea să fie în transă. Lucra la fel ca orice pictor de mare talent“ – şi-a amintit Blackmore.

În tot acest timp, Manning a prezentat şi mesaje venite, chipurile, de la persoane decedate, scrise cu diverse caligrafii şi în stiluri diferite. În timpul vacanţei de vară din 1971, unul dintre corespondenţii lui cei mai asidui a fost un anume Robert Webbe, care se pare că fusese, cîndva, proprietarul conacului Queens House – şi vorbea ca şi cînd încă ar fi. În anul următor, Manning, îngrijorat pentru sănătatea bunicii lui, a stabilit un dialog cu un medic pe nume Thomas Penn, pe care descoperise că-l poate convoca oricînd doreşte. Penn a fost cel care, în anul 1974, a uluit publicul, cu diagnosticele lui. Frenezia mediatică de după emisiunea ,,The Frozen Interview” l-a transformat pe Manning, peste noapte, într-o vedetă internaţională.

A scris o carte, devenită, apoi, bestseller, cu titlul ,,The Link” (,,Legătura”), şi a călătorit în toată lumea, ca să o lanseze şi să-i facă publicitate. Dar s-a străduit să satisfacă şi curiozitatea cercurilor ştiinţifice şi s-a supus unei serii aproape nesfîrşite de teste de laborator. În 1976, a început un turneu, prin campusurile universitare din Statele Unite, pornind de la Universitatea din California şi ajungînd pînă la Institutul de Cercetări Washington, din San Francisco. Succesele lui experimentale au fost numeroase şi variate. Printre acestea, se număra şi capacitatea lui de a influenţa un impuls electric pe pielea unei broaşte, de a seda, sau de a trezi un subiect care stătea într-o altă încăpere, de a obliga o monedă aruncată în sus să cadă cu faţa în sus, sau în jos şi de a ghici, dintre 10 canistre, care conţinea apă şi care conţinea rulmenţi.

În ceea ce priveşte acest ultim test de percepţie extrasenzorială, Manning a ghicit corect în 8 cazuri din 10, în 3 runde separate – rezultat care exclude posibilitatea de a ne afla în faţa unei întîmplări. Odată cu experimentul din California, a demonstrat chiar că poate să îmbunătăţească recolta dată de seminţele comerciale de iarbă, ţinînd fiola în mînă şi concentrîndu-se. Dar, probabil că cea mai uluitoare realizare a lui Manning a fost aceea din anul următor, de la Fundaţia pentru Ştiinţele Minţii, din San Antonio, Texas. Aici, o echipă condusă de psihologul William Braud încerca să stabilească dacă psihokineza (folosirea puterilor paranormale pentru a provoca mişcarea obiectelor) poate influenţa sistemele biologice ale omului. Experimentele lui cu Manning în domeniul încetinirii degenerării anormale a hematiilor din sînge sugerează că acest lucru este posibil.

Braud l-a observat, ulterior, pe Manning, în timp ce acesta încerca să distrugă celulele canceroase. Manning a operat în condiţii stricte de laborator, şi un subiect de control îi imita absolut toate mişcările. Dar subiectul de control nu a avut nici un impact asupra celulelor. Manning, în schimb, a reuşit, în 27 din 30 de încercări, mărind numărul de celule moarte între 200 şi 1.200%. A fost un rezultat uluitor. Braud a declarat: „Matthew a demonstrat că poate influenţa celulele canceroase. E posibil să existe factori paranormali care ar putea fi folosiţi la propria vindecare, sau la vindecarea altora“. Restul, aşa cum se spune, este de domeniul trecutului. Manning şi-a concentrat forţele asupra vindecării, şi, începînd cu anii ‘80, a fost consultat de zeci de mii de pacienţi, inclusiv de unii precum Prinţul Philip şi Papa Paul al VI-lea. În pofida mai multor succese consemnate şi înregistrate în documente – de la durerea de spate la cancerul secundar -, Manning respinge orice sugestie că ar fi un om deosebit şi spune, despre el însuşi, că „se mîndreşte că nu este religios“. Nu pretinde că îşi înţelege puterile şi modul în care funcţionează acestea, ştie numai ce sînt în stare să facă.

Îngerii

Cînd ne ameninţă o situaţie de criză, se instalează panica – inima începe să bată nebuneşte. Dar, dintr-odată, apare un străin şi ne întinde o mînă de ajutor: dezastrul este prevenit. Poate că este o coincidenţă, dar mulţi oameni cred că această intervenţie, exact la timpul potrivit, este lucrarea îngerilor, trimişi să ne îndrume şi să ne protejeze. În toate religiile mari există credinţa în îngeri. Coranul, Tora şi Biblia sînt pline de referiri la îngeri. Credinţa în îngeri nu a dispărut nici în vremurile noastre. Opt din zece americani intervievaţi, în cadrul unei anchete Fox News, din 2005, au recunoscut că ei cred în îngeri – mai exact 86% dintre femei şi 72% dintre bărbaţi. În urma unei alte anchete s-a ajuns la concluzia că o treime din americani chiar au văzut un înger. Aşadar, ce dovezi există în sprijinul unei credinţe atît de răspîndite?! Scriitoarea Joan Wester Anderson relatează o poveste impresionantă, referitoare la fiul său, Tim. În ajunul Crăciunului din anul 1983, acesta se întorcea acasă, la Chicago, de la Colegiul din Connecticut, împreună cu doi prieteni. Afară era un ger cumplit. Tim îl lăsase pe unul dintre prieteni în Indiana şi conducea pe un drum de ţară, cînd maşina s-a oprit, pe neaşteptate. Tim şi prietenul său s-au uitat unul la altul, îngroziţi, întrucît crainicul de la Radio anunţa ger şi îi sfătuia pe oameni să nu iasă din case, fiindcă sufla crivăţul. Cît vedeai cu ochii nu era nici o casă şi nici o altă maşină. Peste întregul ţinut se lăsa bezna. În timp ce se luptau să-şi păstreze calmul şi să nu moară de frig, au văzut, dintr-o dată, nişte faruri, în oglinda retrovizoare. Cineva a bătut, apoi, în geam şi a întrebat: „Aveţi nevoie de tractare?“. Vocea aparţinea şoferului unui camion de tractat vehicule, care i-a tras, apoi, astfel că băieţii au reuşit să ajungă acasă.

Cînd au ajuns la destinaţie, Tim s-a repezit în casă şi a cerut bani, ca să-i plătească pentru remorcare celui care îi salvase. Dar maşina de tractat dispăruse – la fel şi şoferul. Şi, în mod straniu, nu au găsit decît un singur rînd de urme de cauciucuri pe zăpadă – pe cele lăsate de maşina lui Tim. Dacă acea maşină nu ar fi sosit şi nu i-ar fi remorcat, fără îndoială că acei doi tineri ar fi murit îngheţaţi. Tim şi mama lui, Joan, sînt convinşi că un înger le-a ascultat rugăciunile, în ajunul Crăciunului din anul 1983, şi a intervenit, pentru a preîntîmpina nenorocirea. Această povestire se regăseşte, alături de altele, în cartea ,,Where Angels Walk” (,,Acolo unde merg îngerii”), semnată de Joan Anderson. Povestirile despre întîlniri cu îngerii nu sînt deloc rare. Există o revistă care se numeşte ,,Angels on Earth” (,,Îngeri pe Pămînt”), cu un tiraj de 600.000 de exemplare, care primeşte, în medie, 1.000 de astfel de relatări pe lună, cele mai multe de la americani. Dar interesul pentru îngeri nu este un fenomen în exclusivitate nord-american.

Emma Heathcote-James, absolventă a Facultăţii de Teologie, a fost intrigată de frecvenţa relatărilor despre îngeri în America şi a vrut să ştie dacă acestea erau la fel de răspîndite şi în Anglia. A publicat un anunţ în ziare, cerînd să i se trimită astfel de relatări, şi a fost de-a dreptul copleşită de reacţia publicului. A primit mai bine de 1.000 de mărturii scrise, din partea unor locuitori britanici, convinşi că avuseseră o întîlnire cu îngerii, şi a început să analizeze datele. A constatat că sînt oameni cu „diverse niveluri de cultură şi studii, cu diferite origini sociale şi credinţe, care relatau acelaşi tip de experienţă, ceea ce înseamnă că aceste întîlniri au multe elemente transculturale“. Autoarea şi-a publicat rezultatele cercetării în cartea intitulată ,,Seeing Angels”, apărută în anul 2001, fiind una dintre numeroasele lucrări scrise pe această temă. În relatările referitoare la îngeri se susţine că vizitatorii din Cer sînt înalţi, îmbrăcaţi în alb, sau în negru, bărbaţi, femei, sau fără sex şi, adesea, sînt scăldaţi în lumină. Pot fi joviali, sau serioşi. Unii vorbesc, alţii sînt tăcuţi. Uneori, prezenţa lor este mai mult simţită, căci ei nu sînt vizibili. Adesea, martorii fac distincţie între diversele tipuri de îngeri: arhangheli, mesageri şi îngeri păzitori. Aşadar, nu este greu să găsim relatări cu privire la existenţa îngerilor. Însă este mai dificil să intrăm în posesia unor dovezi în sprijinul acestor afirmaţii. Cinicii susţin că, de fapt, credinţa în îngeri reprezintă o zonă de confort psihic care lipseşte, adesea, din viaţa noastră, dominată de stress. Iar întîlnirile poate că au avut loc pentru că generaţia crescută, în cea mai mare parte, fără nici un fel de religie, simte, acum, o nevoie imperioasă să creadă în ceva, să aibă parte de o împlinire spirituală. Este posibil ca începutul noului mileniu să fi reînviat şi sentimentele religioase, îndelung îngropate, din societatea laică. Iar evenimentele mai pot fi explicate, întotdeauna, şi drept coincidenţe.

Întîlnirile cu îngerii au loc, adesea, în spitale – aşadar, unii susţin că ar putea fi numai efectele colaterale ale medicamentelor. La Birmingham, în Anglia, contabilul musulman Anver Hajee era internat în spital, din cauza unor dureri de piept. Se gîndea, intens, la tatăl şi la fratele lui, care muriseră, prematur, din pricina unei boli de inimă, şi se mai gîndea şi la fiica sa handicapată. Şi, atunci, Anver a văzut o siluetă, pe care, începînd din acel moment, o consideră îngerul lui păzitor. „Era înalt, avea mai bine de 2 metri, cu pomeţii accentuaţi şi obrajii roz. Am simţit cum emană dinspre el un fel de căldură. M-a atins şi mi-a spus: «Ai să te faci bine!»“. Anver consideră că incidentul nu avea nimic de-a face cu medicamentele pe care le lua. Nu a vorbit cu nimeni despre această experienţă, pînă cînd a auzit o emisiune la Radio despre îngeri. Numai atunci a avut curajul să-şi dezvăluie experienţa spirituală. Se pare că mai ales copiii sînt foarte înclinaţi să vadă îngeri şi există nenumărate relatări din partea unor părinţi uluiţi de întîmplările cu îngeri. Copiii sînt mai receptivi la sunete şi la viziuni extraordinare pentru că mintea lor nu este atît de închistată şi grevată de idei preconcepute. Este foarte tentant să credem că povestirile copiilor despre contactele cu Zîna cea Bună şi cu prietenii invizibili sînt, de fapt, întîlniri cu îngerul păzitor.

Iată, în continuare, o relatare impresionantă despre întîlnirea unui copil cu îngerii. Cînd bunicul lui, care suferea de cancer, într-o fază terminală, a fost internat la spital, Bryan Simmerman, un copil în vîrstă de 5 ani, din New Jersey, i-a spus: „E în ordine, bunicule, acum te poţi odihni, îngerii sînt alături de tine!“. Iar bătrînul a răspuns. „Ştiu, îi văd“. Povestirea este remarcabilă, deoarece amîndoi proveneau dintr-o familie nereligioasă. Iar mărturia comună cu privire la aceeaşi întîmplare este şi mai convingătoare. Din acest motiv, povestea apariţiei unui înger care s-a arătat mai multor martori în timpul Bătăliei de la Mons, în primul război mondial,

s-a bucurat de crezare atîta vreme. La 23 august 1914, forţele britanice se aflau în Belgia şi erau în pericol să fie anihilate de germani. În timp ce perspectiva devenea din ce în ce mai sumbră, soldaţii îşi pierdeau orice speranţă de supravieţuire. Dar, în momentul crucial, parcă s-au deschis cerurile şi a apărut un personaj înaripat, însoţit de alte două – zeci de soldaţi aflaţi pe cîmpul de luptă au fost martori la acest eveniment. Personajele păreau să-i ţină pe loc pe soldaţii Kaiserului, în timp ce britanicii au reuşit să fugă de măcel. Mărturia celor prezenţi a fost atît de convingătoare, încît, în 1963, eminentul istoric A. J. O. Taylor l-a catalogat drept fapt real.

Între timp, asupra relatării a început să planeze o umbră de îndoială. Unii strîmbă din nas şi spun că a fost o iluzie optică, provocată de spaimă, iar, apoi, exagerată de autorităţi, pentru a cîştiga teren acasă. S-a afirmat chiar că figura angelică era Sf. George al Angliei, însoţit de mai multe personaje în armură, sau de un şir de arcaşi. Mai mult, povestea seamănă cu o nuvelă a lui Arthur Machen, publicată în septembrie 1914. Aceasta se infiltrase în subconştientul multor oameni şi le prilejuise o astfel de trăire. Dar, curios este faptul că există mai multe scrisori, trimise de soldaţi, acasă, de pe front, înainte de publicarea nuvelei lui Arthur Machen. S-au găsit şi alte surse care confirmă povestea îngerilor. În numărul din 22 august 1915 al publicaţiei ,,Observer” a apărut următoarea relatare: „Rev. A. A. Boddy, vicar la «Toţi Sfinţii», Sunderland, care s-a reîntors, de curînd, acasă, după două luni de activitate religioasă, pe front, spune că a avut mai multe ocazii să cerceteze povestea cu viziunea de la Mons. Dovezile, afirmă el, deşi nu sînt, întotdeauna, directe, sînt remarcabile, prin multitudinea lor, şi provin din surse demne de toată încrederea“. Cu toate acestea, pe măsură ce veteranii cumplitei încleştări au îmbătrînit şi, apoi, au murit, pe parcursul Secolului XX, credibilitatea relatării a pălit. Deşi viziunile individuale în care apar îngeri continuă să fie frecvente în Secolul XXI, se pare că viziunile de massă aparţin altei epoci. Dar, poate că omenirea este cea care se schimbă, şi nu îngerii noştri păzitori…

(va urma)

Lucy Doncaster,

Karen Farrington,

Andrew Holland

COMENTARII DE LA CITITORI