NU VĂ PIERDEŢI SPERANŢA – EXISTĂ VIAŢA DE APOI! (2)

in Fenomene paranormale

Batalionul dispărut (1)

Cînd dispare o persoană, îţi vin în minte mai multe explicaţii posibile. Oare, persoana dispărută a suferit de o tulburare mintală? Şi-a luat viaţa? Sau, poate, a fost răpită? Acestea sînt cele mai frecvente explicaţii. Dar, atunci cînd dispar, dintr-o dată, mai mulţi oameni, astfel de ipoteze sînt mai puţin plauzibile. Iar, atunci cînd grupul de oameni dispare pe uscat, şi nu pe mare, sau în aer, evenimentul provoacă o nedumerire şi mai puternică. Marea are un fel de misticism al ei şi, astfel, poate ascunde uşor urmele, dacă cineva îşi pierde viaţa acolo. Acest lucru este mult mai greu pe uscat, de aceea pare cu atît mai remarcabil faptul că, în 1915, nu mai puţin de 250 de soldaţi şi 16 ofiţeri au dispărut, pur şi simplu, de pe un cîmp de bătălie din zona Dardanele. Deşi este recunoscută pentru scrupulozitatea sa în păstrarea evidenţelor, Armata nu poate să arunce nici cea mai slabă lumină asupra celor întîmplate. Mai mult chiar, respectarea, cu stricteţe, a legilor care interzic dezertarea pare să infirme supoziţia că aceşti oameni au încercat să se sustragă de la îndatoririle lor. Probabil că doar cîţiva dintre ofiţeri vorbeau limba franceză şi că orice dezertor capturat ar fi fost împuşcat, pentru a li se da un exemplu clar celorlalţi. Cei dispăruţi fuseseră înrolaţi de pe moşia regelui de la Sandringham. Fără îndoială, aceştia consideraseră înrolarea lor un motiv de mîndrie, şi nu o corvoadă, de care să scape cît mai rapid. Ei alcătuiau Compania E, din Batalionul teritorial V, al Regimentului Regal Norfolk, ce fusese format în 1908, la iniţiativa Regelui Eduard al VII-lea. Oamenii se cunoşteau foarte bine între ei, pentru că munceau împreună pe moşie şi, în plus, crescuseră laolaltă, în aceeaşi regiune.

Înainte de izbucnirea războiului, compania era alcătuită doar din cîteva sute de soldaţi teritoriali, cu normă incompletă, dar, după începerea ostilităţilor, mai mulţi bărbaţi din zonă s-au înrolat voluntar. Pe vremea aceea, gradele militare erau acordate în funcţie de rangul social, şi nu pe baza unor merite pe cîmpul de luptă, astfel că membrii nobilimii locale deveniseră ofiţerii batalionului. Soldaţii cu grade superioare şi ofiţerii inferiori erau aleşi dintre valeţi, maiştri şi paznici de vînătoare, în timp ce ostaşii de rînd erau recrutaţi dintre foştii plugari şi slujitori de pe moşia regală.

În pofida lipsei lor de experienţă, oamenii erau nerăbdători să se încleşteze cu inamicul şi, după instruirea iniţială, au fost duşi în Turcia, pentru a participa la lupta de la Gallipoli. (Astăzi, Gelibolu, oraş situat în Peninsula Gallipoli, din Turcia, unde, în timpul primului război mondial, a avut loc o ofensivă nereuşită, a unui corp expediţionar anglo-francez – n. trad.). În prima confruntare fuseseră conduşi de comandantul lor, colonelul Horace Proctor Beauchamp, care dorea ca oamenii lui să-şi cîştige un renume pe cîmpul de luptă. Oamenii dispăruţi au fost văzuţi, pentru ultima oară, pe data de 12 august 1915, exact la două zile după ce ajunseseră la locul conflictului. Primiseră ordin să avanseze către o poziţie controlată de turci, aflată la 2 km distanţă. Poziţia era foarte bine apărată, iar ei au fost nevoiţi să atace în plină zi, aproape fără nici un fel de acoperire. În timp ce trupele înaintau, colonelul Beauchamp conducea frontul şi îi îndemna pe oameni să ia cu asalt poziţia. Se crede că soldaţii au devansat cu mult celelalte formaţii care constituiau grosul trupelor de atac, separîndu-se de restul Armatei. Au fost zăriţi, pentru ultima dată, cînd intrau într-o pădurice, din apropierea poziţiei turcilor, în dezordine şi ascunşi vederii, de fum şi de nori. Cînd s-a încheiat bătălia, s-a constatat că întregul grup de oameni lipsea. În pofida numărului imens de victime din primul război mondial, era un lucru cu totul neobişnuit să nu fi supravieţuit chiar nimeni. S-au făcut cercetări, pentru a se afla dacă nu cumva îi ţineau prizonieri turcii, în lagărele lor, dar s-a dovedit că nu erau acolo. Atunci, cum se poate să fi dispărut, pur şi simplu, într-un nor de praf şi fum?! E posibil ca motivul din spatele dispariţiei batalionului să fi fost de natură paranormală? În anul 1965, cu ocazia aniversării debarcării fatale de la Gallipoli, un fost genist din Noua Zeelandă, pe nume Frederick Reichardt, a afirmat că fusese martorul unui eveniment straniu, iar alţi 3 veterani i-au confirmat relatarea.

(va urma)

Lucy Doncaster, Karen Farrington, Andrew Holland

COMENTARII DE LA CITITORI