„Nucleul. Enigma spionajului românesc“ (1)

in Alte știri

Romanul este dedicat tuturor „luptătorilor din umbră, ofiţerilor de Informaţii, fantomelor, care, cu preţul vieţii, au apărat şi continuă să apere ţara noastră, România“. Cu toate acestea, publicul-ţintă vizat de autor este mult mai extins: cartea se înscrie într-o serie de publicaţii similare prin care se doreşte îmbogăţirea culturii de securitate, în special în rîndul generaţiei tinere. Un element care face acest roman deosebit de captivant este raportul dintre ficţiune şi realitate. Această incertitudine, instalată chiar din primele pagini, te determină să îl citeşti pe nerăsuflate. Dacă lectura unei cărţi te face să te opreşti în multe momente, pentru a reflecta, înseamnă că autorul şi-a atins scopul. Aceeaşi sezaţie o trăieşte şi bătrînul colonel de contrainformaţii militare, căruia misteriosul autor îi oferă pentru studiu manuscrisul ce conţinea povestea „Nucleului“. Romanul debutează cu gîndurile ofiţerului în rezervă despre meseria de spion, una care nu oferă nici o satisfacţie socială, deşi oamenii care au dus această luptă din umbră au influenţat, nu de puţine ori, cursul Istoriei. Pentru publicarea lucrării „Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete“ (1991), un adevărat manual de spionaj (sau „abecedarul ideal pentru activitatea de informaţii“, cum îl numeşte Elliot A. Cohen, profesor de studii strategice), autorii americani Abram N. Shulsky şi Gary J. Schmitt au avut nevoie de aprobarea CIA, care s-a asigurat că în carte nu se vor regăsi informaţii strict secrete. Un roman, considerat a fi de ficţiune, poate reprezenta un mod de a evita aceste oprelişti. Începînd cu anii ’70, se remarcă o creştere a interesului şi curiozităţii publicului larg privind funcţionarea Serviciilor Secrete. În acest context, au apărut tot mai multe lucrări de profil. Pe viitor, se urmăreşte încurajarea dezbaterii publice, însoţită, în acelaşi timp, de o demistificare a domeniului informaţiilor secrete. În opinia autorilor „Războiului tăcut“, Serviciile de Informaţii pot deveni chiar nişte „grupuri consultative de experţi“. Intelligence-ul modern se va putea încadra în categoria ştiinţelor sociale, în condiţiile în care acesta furnizează informaţii referitoare la aspectele importante care conturează direcţia în care se îndreapă un stat – mişcări sociale, politice, economice, demografice sau tehnologice. Dar pentru aceasta, o condiţie importantă este rezolvarea problemelor ce ţin de relaţia dificilă pe care Serviciile de Informaţii o au cu conducerea politică, problemă ridicată şi de scriitorul Victor Niţă, care a avut deosebita amabilitate de a-mi răspunde la cîteva întrebări. În acel dialog avut cu ofiţerul rezervist, redat în debutul romanului, autorul afirmă că povestea „Nucleului“ este rezultatul unor „simple plăsmuiri ale imaginaţiei, coroborate cu fapte istorice“. Cu toate acestea, bătrînul colonel este de părere că „tipul ăsta ştia ceva, de undeva“. Un dialog care conferă o undă de mister asupra faptelor ce vor fi relatate în următoarele pagini, sporind interesul cititorului. Pe scurt, povestea începe cu evocarea perioadei Siguranţei fondate de către Mihail Moruzov, care a hotărît crearea unei structuri speciale de spionaj, independentă de orice control politic. O structură în care erau primiţi doar ofiţerii de elită şi care avea ca scop penetrarea Serviciilor Secrete străine, dar mai ales a mişcărilor extremiste din exterior, ce puteau reprezenta un pericol pentru statalitatea României. Un fapt confirmat de documentele istorice, după cum arătam într-un articol anterior – Serviciile Secrete româneşti au anticipat evenimentele din vara anului 1940. După asasinarea lui Moruzov (26/27 noiembrie 1940), această structură şi-a continuat activitatea, dar neoficial, rezistînd pînă în zilele noastre. Longevitatea „Nucleului“, care a supravieţuit tuturor schimbărilor de regim politic produse de-a lungul Secolului XX în România, este elementul suprinzător şi greu de crezut al romanului lui Victor Niţă, dar care îl face extrem de interesant pentru cititorul pasionat de domeniul informaţiilor. O perioadă în care România a fost mai mereu confruntată cu ameninţări venite din exterior. Am răspuns acestor ameninţări prin crearea unor structuri de spionaj de o înaltă calitate, care să compenseze inferioritatea militară şi incompetenţa politicienilor.

Începutul Secolului XXI oferă „Nucleului“ o provocare majoră – războiul de pe frontul invizibil cu stăpînii din umbră – „un adversar care desenează pe harta lumii, face războaie, revoluţii, dă jos guverne, întregul palmares de şefi de state fiind marionetele lor“. Dacă nici acest fapt nu trezeşte interesul pentru cartea „Nucleul. Enigma spionajului românesc“, voi propune următorul exerciţiu de imaginaţie: să ne gîndim la posibilitatea existenţei unei alianţe internaţionale de informaţii, una paralelă cu alianţele oficiale, alcătuită doar din militarii de calitate, cei care şi-au păstrat integritatea şi profesionalismul. Ei sînt ofiţerii nemulţumiţi de politica aplicată la nivel mondial, după momentul 11 septembrie 2001. Un alt motiv pentru care recomand cu încredere romanul lui Victor Niţă este descrierea profesionistă a funcţionării unei structuri de informaţii – organizarea, modul de recrutare a agenţilor, testarea şi verificarea „sănătăţii operative a agentului“ (interesant concept!), compartimentarea muncii operative într-un Serviciu Secret, aspecte privind culegerea de informaţii.

pag 22 2

* * *

Fragment din volumul „Secretul“

Spion de prisos. Recrutarea

„Nu că nu ar exista, doar că-şi desfăşoară activitatea într-un anonimat total. Sînt teribili, o susţin în cunoştinţă de cauză, demni de respect, şi singurii români care se luptă, cu şanse de success, cu toată suflarea spionajului mondial. Totuşi, numărul restrîns de cadre, finanţarea uneori insuficientă, fac ca această „companie“ să aibă şi rezultate mai puţin vizibile, chiar dacă, în timp, cu siguranţă, vom putea vorbi de marile bătălii din umbră care au salvat Fiinţa Naţională a Statului Român!“. (Dandelion)

* * *

Momentul solemn al oficierii căsătoriei s-a desfăşurat aproape în anonimat. Nimic comun cu grupurile mari, exuberante, ce însoţiseră cununiile efectuate mai devreme. O veselie reţinută; o participare perfect echilibrată: părinţii lui Toma, părinţii vitregi ai Marilenei; doi colegi ai lui Toma, două prietene ale Marilenei. Doar Bujor apărea fără o contrapondere. De aceea era considerat ca aparţinînd amîndurora. Era naşul. La masa organizată în casa lui Toma, viitoarea casă a mirilor, naşul şi proaspătul ginere s-au retras în bucătărie, prilej pentru a sta iarăşi îndelung de vorbă. La ordinea zilei era, pentru ei, lecţia de pregătire profesională pe care tocmai o dezbătuseră. Aceasta avusese ca temă analiza, realizată în mare măsură pe baza filmelor documentare nemţeşti, asupra intervenţiei efectuate de unitatea antiteroristă germană CSG-9 la mii de kilometrii de bază, tocmai la Mogadiscio, în Somalia, pentru a anihila o acţiune a organizaţiei „Fracţiunea Armata Roşie – RAF“. Ce zici, Tomiţă, vezi că nemţii nu se joacă?

– Văd. Au fost şi au rămas nişte duri. Dar vreţi să vă spun ceva? Dincolo de acţiunea din Somalia, care, orice s-ar zice, a fost excelent realizată, pe mine altceva mă frămîntă. Eu nu cred că toţi ăia din conducerea RAF aflaţi în închisoare au hotărît aşa, brusc şi

dintr-o dată, să se sinucidă. Altfel spus, eu nu cred că s-au… sinucis.

– Cînd s-au angajat în asemenea acţiuni, la ce crezi tu că puteau toţi ăştia să se aştepte? Ce crezi că puteau să spere? Să tot lovească, dar ei să nu o încaseze niciodată?

– În mod normal, cred că fiecare dintre ei ştia, de la bun început, că se logodeşte cu moartea. Dar, ştiţi cum e, oricine vrea, după o astfel de logodnă, să amîne cît mai mult nunta. Nimeni nu vrea să moară.

– Să nu fi încălcat legea, şi atunci nu li se întîmpla nimic.

– Pierduseră încrederea în Lege…

– Atunci de ce să se aştepte să fie protejaţi de legea pe care ei au nesocotit-o în aşa hal?

– Vorbiţi cu patimă…

– Vax albina, Tomiţă. Teroriştii nu prea mor de bătrîneţe.

– Important este nu cît trăieşti, ci cum trăieşti. Atît cît ţi-e dat.

– Vorbeşti de parcă i-ai admira…

– Poate. Ştiţi că în calitatea mea de ofiţer de contrainformaţii am studiat, practic, toate datele existente despre organizaţiile intitulate îndeobşte „teroriste“. Şi Armata Republicană Irlandeză, şi Brigăzile Roşii italiene, şi Fracţiunea Armata Roşie din Germania. Eu am lăsat la o parte motivaţia politică, religioasă sau socială a fiecăreia şi am păstrat ceea ce, pentru mine, este esenţa: forme şi mijloace de acţiune. Şi aici, nemţii sînt iarăşi cei mai buni. Ani de-a rîndul, cei din RAF au ţinut în priză un aparat poliţienesc imens. De-aia zic că pentru toată lumea varianta sinuciderii în grup e cea mai comodă. Dar după ei, după morţii ăştia, rămîn nişte concepţii destul de bine închegate despre gherila urbană, despre luptătorul izolat care acţionează în condiţiile junglei de beton a marilor oraşe…

– Mi-e teamă cînd te aud cum vorbeşti. Ştii că după admiraţie primul pas poate fi imitarea modelului admirat.

– Poate. Iar cine este gata să facă acest prim pas trebuie să accepte că moartea brutală – fie ea sinucidere sau crimă – este, în mod necesar, finalul luptei pe care un revoltat individual îndrăzneşte s-o declanşeze împotriva unui sistem. Oricare ar fi acesta.

– Să accepte deci un rol de kamikadze.

– Fără anonimatul acestuia… (…)

pag 22 3

* * *

Bujor i-a prezentat generalului Diamant o informare detaliată în legătură cu căpitanul Toma şi concepţiile sale. Peste 3 luni, Drăgan l-a contactat pe Toma şi l-a atras în „Nucleu“…

(va urma)

Adrian Costea

COMENTARII DE LA CITITORI