Nunţi de pomină din Epoca de Aur

in Lecturi la lumina ceaiului

De-a lungul anilor, am cîntat atît la nunţi bune, cît şi la altele mai puţin bune. Am mai spus că la unele nunţi Onoriu mergea de milă, fiindcă ştia că nu va cîştiga mare lucru. La altele, munceam mai mult şi plecam supărată, pentru că se încheia cu scandal. Veneau mulţi şi ne angajau pe datorie şi uitau să mai dea banii. Mai tîrziu, am învăţat de la Irina Loghin şi Ion Dolănescu să iau toţi banii înainte.

Au venit o dată unii dinspre Slatina să le cîntăm la nuntă. Atît s-au ţinut de noi, atîta au insistat să mergem la nuntă! Onoriu nu prea voia. În cele din urmă, Onoriu s-a supărat, s-a îmbrăcat şi a plecat în oraş. Cînd ginerică a văzut că Onoriu pleacă, s-a pus pe capul meu: „Doamna Gabi, dacă veniţi şi ne cîntaţi, vă promit că vin şi vă fac treabă în curte!”. Erau şi ei cîntăreţi. Ea cînta cu vocea şi el cu acordeonul. De milă, de silă am acceptat şi vă spun că nu am mai uitat acea nuntă. Am muncit acolo cît la 3 nunţi. Deşi au vrut să aduc o formaţie mare, am primit foarte puţini bani. Muncisem cît la 3 nunţi mari, fiindcă am stat de la 3 după-masă pînă la ora 6 dimineaţa. Cînd a venit momentul să plătească, ginerică s-a făcut roşu la faţă. Nu mai era acela care plînsese atunci cînd ne-a angajat. S-a întors spre mine şi mi-a zis în faţă: „Mai bine cîntă soţia mea decît dumneavoastră! Şi eu dacă pun mîna pe acordeon cînt mai bine ca Onoriu!”. A zis că nu ne-ar fi angajat, dar a făcut un pariu cu unii din sat. Oamenii respectivi i-au spus că nu poate să ne angajeze, că noi nu venim la el şi de aceea a insistat el să ne ia.

Onoriu i-a spus în faţă: „Cum poţi să fii atît de nesimţit? Ştii că eu am plecat din casă şi nu am vrut nici să stau de vorbă cu tine! Nu ai bunul-simţ faţă de Gabi că i-a fost milă de tine?”. S-a întors spre mine şi mi-a zis: „Ai văzut, Gabi, ce a făcut mila noastră cu aceşti oameni? Nu trebuia să fii miloasă, că nu eşti tu mai miloasă ca Dumnezeu!”. Am plecat de la ei şi, deşi trebuia să ne mai dea nişte bani, nu am mai vrut să-i iau. Onoriu i-a spus: „Puneţi geamuri la casă cu banii pe care trebuia să mi-i dai mie!”. Toate comunele din împrejurimi au auzit cît de obraznici au fost cu noi. Mie mi-a fost ruşine de Onoriu. Am cîntat la nunţi de toate felurile, dar aceasta m-a supărat rău de tot.

În comuna Dobreni am cîntat la un alt fel de nuntă. Era într-o primăvară, la începutul căsniciei mele alături de Onoriu. Nunţile erau în toi. Aveam de lucru, dar o duceam greu din alte puncte de vedere, deoarece nu aveam o femeie de serviciu cinstită. Stătea o lună, două, pînă cînd găsea ce să fure şi după ce fura se făcea că e bolnavă şi pleca acasă. Noi veneam obosiţi de la nunţi şi cînd voiam să dormim, ori bătea cineva în poartă sau suna telefonul şi, astfel, nu reuşeam să ne odihnim îndeajuns.

Într-o dimineaţă, pe cînd ne pregăteam să plecăm, mă pomenesc că intră în curte, fară să bată la poartă, 4 persoane. Erau 3 femei şi un bărbat, alături de care se aflau şi 2 copii, o fată şi un băiat.

– Bună ziua, doamna Agapia!

M-am uitat lung la ei, în primul rînd pentru că intraseră aşa, cu toţii, hodoronc-tronc în curte. I-am întrebat cu o voce mai răstită:

-Pe cine căutaţi, oameni buni? O femeie mai guralivă mi-a spus:

– Pe dumneavoastră! Atunci eu am zis:

– Ştiţi cine sînt eu?

– Păi, nu sînteţi cîntăreaţă?

– Da!

– Doamnă Agapia, nu vă uitaţi la noi aşa de încruntată, că venim de la piaţă! Noi sîntem de la Dobreni. Am venit cu ginerică şi mireasa să ne cîntaţi la nuntă. Mi-a arătat două persoane. Ei sînt naşii copiilor care îi vor cununa, iar cei doi tineri sînt mirii! A arătat către cei 2 copii. Eu am zis:

– Hai, doamnă! De ce glumiţi cu mine?

– Nu, doamnă Agapia! Nu glumim! Ei sînt mirii!

Le-am spus să stea pe scaune afară, la o masă. Pe copii i-am pus în capul mesei. Foarte curioasă, am întrebat cîţi ani au copiii. Mama băiatului le-a spus să se ridice frumos de pe scaune. Au luat poziţia de drepţi, iar socrul mare le-a zis:

– Ia spune tu, ginerică!

Băiatul mi-a spus că are numai 12 ani şi mireasa 11. Cînd am auzit am rămas ca la dentist. Erau doi copii, le mai lipseau doar ghiozdanele de şcolari.

– Chiar nu vă e milă de aceşti copii? Mi-au zis că la ei, cînd copiii au 3-4 ani, îi logodesc, iar cînd fac 11-12 se căsătoresc. Eu am întrebat:

– Dar statul este de acord cu această căsătorie?

– Păi ce? Noi le cerem voie lor? Noi mergem cu datina noastră înainte! Aşa ne-am căsătorit şi noi, tot de copii!

– Treaba voastră, am convenit eu. Am întrebat pe ce dată e nunta. Mai aveam o nuntă aproape de ei, cam la 30 de kilometri de Dobreni, aşa că am acceptat. Mirii noştri, copiii de 11 şi 12 ani, au avut o nuntă de pomină. Pe la orele 11 noaptea, mireasa şi ginerică dormeau pe masă. Amîndoi erau cu capul pe masă, adormiţi, iar cei de la mese se distrau. Am spus atunci că, indiferent ce va fi, nu am să îmi las copiii să se căsătorească înainte să ajungă cel puţin la vîrsta majoratului.

Am făcut la acea nuntă o chitanţă şi cînd să-mi dea acontul, mi-au scos 4 galbeni mari de aur. Eu le-am zis:

– Măi, socrule mare! Ce fac eu cu acest aur? Unde mă duc cu el? Mie mi-e frică de Securitate!

– Cunoaştem noi un dentist şi vă puneţi dantura, că bani nu prea avem pînă la nuntă. Acolo completăm cu banii pe care îi luăm ca dar. Am luat acei galbeni şi adresa dentistului. De voie, de nevoie, trebuia să ne punem dantură de aur. Îmi amintesc că Onoriu avea o dantură de invidiat, iar eu aveam într-o parte un dinte lipsă. Pentru acel dinte care lipsea a trebuit să-mi refacă alţi 3 dinţi din jur. Însă dentistul la care am mers mi-a crăpat caninul, care era foarte sănătos, şi 1-a îmbrăcat cu aur. Nu după multă vreme, am făcut o infecţie puternică şi am fost nevoită să îmi scot dinţii de aur. Onoriu a zis:

– Dragă Gabi, dacă tu îţi pui, eu de ce nu mi-aş pune? O să-mi pun şi eu 3 dinţi! Dar şi lui i s-au infectat. Cînd i-am povestit domnului Aristide Buhoiu ce mi s-a întîmplat, mi-a zis:

– Lasă, Gabi, că-ţi recomand eu un prieten, bun meseriaş. Cînd m-am dus la el, mi-a pus mai mulţi dinţi! I-a îmbrăcat şi pe aceia sănătoşi, dar şi de data aceasta am făcut infecţie. Norocul nostru a fost că s-a inventat şi porţelanul…

Am mai avut o nuntă de pomină în comuna Moţca, din Moldova. Acum, să vă spun drept, mie nu prea-mi plăcea să cînt la nunţile de ţigani, mai ales la cele din Bucureşti sau din împrejurimi. De prea multe ori acestea se încheiau cu scandal, iar noi am urît toată viaţa gîlceava. De aceea, dacă am cîntat, totuşi, am căutat să cînt la nunţile de ţigani cît mai departe de Bucureşti. Eu eram iubită mai mult de români, iar rromii, majoritatea, doar se mîndreau cu mine, că sînt de aceeaşi etnie cu ei.

Veneau după mine ţiganii din toată ţara, dar cel mai des lăutarii, că făceau nunţile joia, pentru că duminicile cîntau şi ei la nunţi. Aşa că nişte lăutari au venit la noi pe la 3 dimineaţa. Au bătut în poartă de au sculat şi vecinii. M-am supărat că la acea oră bate cineva în poartă, dar cînd l-am trimis pe Onoriu să vadă cine este, i-a chemat în casă. Ne-au spus că au o nuntă la vară şi că ei au mare plăcere să le cîntăm noi, dar că ar vrea să fie şi Toni Iordache la ţambal. Sigur că am acceptat. Le-am fiert ţuică pentru că erau îngheţaţi, că era iarnă atunci. Le-am dat să mănînce, le-am cerut cît am crezut de cuviinţă, mi-au lăsat jumătate din bani şi au plecat la Toni Iordache şi l-au angajat şi pe el.

Cînd a venit vara şi ziua nunţii, noi eram prin turneu, tot prin Moldova, aşa că ne-a fost uşor să mergem la Paşcani. Acolo era nunta, la un restaurant. Ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am prezentat la ora 9, la acea nuntă. Cînd am intrat noi în restaurant, toată lumea s-a ridicat în picioare. S-a făcut o învălmăşeală la mese, că nu mai aveai nici pe unde trece. A fost greu să ajungem la scenă, atît de multă lume era. Au cîntat băieţii cu Toni foarte frumos. Onoriu cînta pe înţelesul tuturor. Toni era mai mic ca vîrstă decît Onoriu, dar se respectau foarte mult, erau ca fraţii. Cînd m-au văzut sus pe scenă, toată sala a început să aplaude, mai ceva ca la un concert. Eu am luat microfonul şi am zis: „Dacă nu faceţi linişte, plec la hotel!”. Auziseră şi ei că eu mai cîntasem pe la familia Ceauşeştilor şi aveau mare respect pentru noi. Ne respectau, ştiind că nu mi-e frică de nimeni şi că, dacă vreau să plec, plec oricînd şi nu au ce-mi face. Ca urmare, s-a făcut o linişte totală şi toţi oamenii s-au aşezat la mese.

Am început să îmi fac programul. Am primit foarte mult bacşiş şi cadouri. În tot acest timp, oamenii au stat liniştiţi la mese, ca la concert. Dar gazdele voiau să pună masa şi să-şi ia darul, ca la orice nuntă. Primeam bilete cu bani în ele ca să cîntăm anumite cîntece. Alţii îmi cereau alte cîntece şi nu făceam faţă la atîtea cerinţe, iar ospătarii trebuiau să pună friptura pe masă, să înceapă darul. În acest timp, a început un scandal şi nişte băieţi ne-au luat şi ne-au dus la Moţca, pentru ca nu cumva să fim loviţi şi noi în încăierarea de acolo. Am dormit la mire acasă, pînă a doua zi la ora 1. Am servit masa. Cu tot scandalul, oamenii reuşiseră să-şi scoată banii, aşa că, după ce am servit masa, vine ginerică la mine şi spune:

– Doamnă Gabi, vă rog mult, nu contează că a fost scandal la nuntă, sîntem o familie mare, mă ajută familia mea să-mi plătesc datoriile, dar pe mine mă doare că tata n-a mai apucat şi el nunta mea, că dorinţa lui era să vă vadă pe bătătură, să se mîndrească în tot satul că vă avem pe dumneavoastră la nuntă, dar a murit cu 2 săptămîni în urmă. Este îngropat la 300 de metri de aici. Vă rog să mergem pînă la cimitir să-i spunem noi lui tata că i-am îndeplinit dorinţa şi poate vă vede şi vă aude de undeva, de sus, că v-am adus la noi. Şi cîntecul care-i plăcea lui era acesta:

„Pasăre necunoscută,

Mai vino la geam şi cîntă,

Că mi-e geamul nespălat,

De cînd tata a plecat. „

Cînd am auzit dorinţa acestor copii minunaţi, nu am putut să-i refuz. M-am uitat la Onoriu şi i-am zis:

– Hai să ne mai plimbăm puţin, Onoriule dragă. Şi am pornit pe jos.

Am mers la cimitir, care era, într-adevăr, aproape. Ne-a rugat să coborîm în cavou, dar asta mi s-a părut prea de tot. Însă, în situaţia în care eram, mai ales că rămăseserăm prieteni, Onoriu a zis:

-Gabi dragă, vreau şi eu să văd cum este într-un cavou!

Aşa că am intrat acolo. Erau cîteva trepte de coborît. Am văzut ceva elegant şi frumos. Nu-ţi era frică. Era pe jos o mochetă frumoasă, undeva era o măsuţă cu mileuri şi multe păhărele de care ei aveau trebuinţă. Veneau cu o cană mare de apă şi eu nu ştiam ce fac ei cu apa. Au spălat păhărelele şi au început să bea cu ele. Mi-era ruşine de oamenii care veniseră după noi la cimitir. Am cîntat cîntecul cerut de ei, dar e o vorbă din bătrîni care zice: „Pofta vine mîncînd”, aşa că au început să mai ia un păhărel, încă unul, încă unul şi s-au pus pe plîns, unul după altul, de parcă atunci murise bietul om. Mai turnau la capul mortului, cu sticla jos, din băutură, mai îşi înmuiau mîna în alcool şi-şi puneau pe frunte şi spuneau: „De sufletul lui tata să fie”. Am cîntat ca la o nuntă în acel cavou şi am fost plătiţi mai bine ca la restaurant!

Dar nunta aceea şi întîmplarea din cimitir m-au răvăşit sufleteşte. Acolo am avut un moment de reculegere pentru mine personal. Ce este omul? Munceşte de nu mai poate şi cînd se rupe firul vieţii ajunge în ţărînă. Iar cei dragi vin, îl plîng, vorbesc cu el în gînd, iar la urmă au o sfială şi caută să plece mai repede din preajma lui. După ce moare omul, nu mai ştie nimic. Pentru el nu mai au nici un rost obiceiurile omeneşti. Dacă omul a făcut bine în viaţa lui, cu siguranţă, cînd moare, sufletul lui ajunge la Dumnezeu. Dumnezeu îi spune: „Vino, slugă bună”. Apoi, dacă ajunge în Rai, omul mai are nevoie de pomana ta? Cine se duce să ducă pomană în Rai? În Rai tu, omule, nu mai mănînci. Acolo avem o altă mîncare, pe care ne-o dă Dumnezeu. Dacă un om este rău şi nu se îngrijeşte de suflet cît trăieşte, vă întreb: cine îi dă mîncare în Iad? Acolo Diavolul nu-i mai dă voie să mănînce. El   nu are milă de nimeni. E pus să facă numai rău. Aşa că am un sfat să vă dau: cît sînteţi în viaţă, căutaţi să faceţi bine şi să vă rugaţi. Să ne rugăm să ne ierte şi să şteargă toate nelegiuirile făcute cu voie şi fără de voie, şi celelalte de trebuinţă vin pe deasupra. Dacă împarţi, faci colivă, pomană şi dai să fie de sufletul mortului, eu vă spun că degeaba facem aceste pomeni. Dacă un om a făcut bine, s-a purtat ca un adevărat creştin, a văzut pe cineva că nu are şi i-a dat din puţinul lui, 1-a văzut gol şi i-a dat o haină, cum spune Sfînta Carte: „Ori de cîte ori aţi făcut acest lucru pentru unul neînsemnat, Mie Mi-aţi făcut”, Dumnezeu nu rămîne dator. El răsplăteşte înzecit. Aşa că eu vă rog să vă strîngeţi comori în cer, unde nu le pot fura hoţii şi nu le mănîncă rugina.

Aşa că de la întîmplarea cu cavoul, în care am cîntat, am avut ocazia să meditez unde ajungem, ce rămîne din noi şi din toată alergătura noastră. Nu rămîne decît o amintire şi goană după vînt. Nimic nu am adus şi nimic nu luăm cu noi. Nici acei 2 metri de pămînt în care intrăm nu sînt ai noştri. După 7 ani ne scoate afară şi în locul nostru pun un alt urmaş de-al nostru, şi aşa trec anii şi se numără Secol după Secol. Pe noi ne uită lumea, chiar dacă am avut un nume bun. Dacă nu-1 avem, să ni-1 facem cît trăim, că după moarte se pierde totul.

Aşa că mai bine este să-mpărţim noi, cu mîna noastră, daruri, decît să aşteptăm să dea alţii pentru noi, dar să ştim cui dăm şi, dacă dăm, să dăm în numele Domnului Isus.

GABI LUNCĂ

COMENTARII DE LA CITITORI