O antologie de nuvele americane

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Făcînd doar un inventar al cărţilor de literatură străină, traduse şi publicate în Colecţia „Biblioteca pentru Toţi”, în anii ’50-’60, multe dintre ele adevărate capodopere, se poate ajunge la concluzia că „deşertul cultural” provocat de ideologia proletcultistă a acelor ani n-a fost chiar un deşert cultural. Una dintre aceste cărţi este şi „Nuvela americană contemporană” (2 volume), apărută în 1963, în traducerea, prezentarea bibliografică şi note de Constantin Popescu, prefaţa fiind scrisă de Silvian Iosifescu. Culegerea cuprinde mai multe producţii de proză scurtă, semnate de aproape 30 de nume prestigioase ale literaturii americane, de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului XX. Aceştia şi-au propus ca, prin observaţii şi fapte, sau prin ecouri psihologice, să surprindă realitatea americană. Cine sînt ei? Să-i enumerăm: O. Henry, Theodore Dreiser, Sherwood Anderson, Sinclair Lewis, F. Scott Fitzgerald, William Faulkner, Ernest Hemingway, William Saroyan, John Steinbeck şi alţii. Comicul nu lipseşte din aceste scrieri. Spre deosebire de cititorii europeni, care găsesc proză scurtă în revistele literare, la americani, acest gen de scrieri (the shorts story, cum se numesc, generic, schiţele şi nuvelele) şi-au găsit locul în ziarele de mare tiraj încă de la începutul Secolului al XIX-lea. Pentru a învinge concurenţa, aceste publicaţii, tipărite în zeci de pagini, cu un caracter eclectic, trebuiau să atragă cît mai mulţi cititori. Întrucît ştirile senzaţionale nu se găseau în fiecare zi, directorii au născocit, pentru cititorii lor fideli, concursurile cu premii şi foiletoanele cu „va urma”. (Şi Caragiale, pe vremea cînd conducea „Naţiunea Română”, sau „Moftul Român”, recurgea la o asemenea metodă – dovadă serialul palpitant al căderii Plevnei, sau pseudoeseul „Artă cu tendinţă şi tendinţă fără artă”, o parodie la scrierile lui Dobrogeanu-Gherea, precum şi cronicile de Paşti şi de Crăciun). În felul acesta, pe lîngă scriitorii consacraţi, apăruse o breaslă a scriitorilor debutanţi, specializaţi pe literatura senzaţionalistă, bazată pe ficţiune din abundenţă (cum se cunosc, în zilele noastre, actori numai de comedie, recitatori, tragedieni, sau specializaţi pe clipuri publicitare). Mulţi scriitori americani şi-au format mîna cu asemenea gen de literatură „de presă”, precum Edgar Allan Poe, Mark Twain, Jack London, O. Henry, Pierre Salinger ş.a. Romanul-foileton, nuvela-foileton, eseul-foileton, sau piesa de teatru-foileton s-au practicat şi la noi, la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi în perioada interbelică, desigur, sub influenţa literaturii franceze, fiindcă americanii erau departe. Obiceiul s-a reluat în primii ani de după 1990, însă, astăzi a dispărut cu totul. (Un exemplu elocvent este revista „Prostituţia”, cu unele povestiri erotice, de un naturalism destul de excitant şi cu priză la un public sătul de puritanismul fals al unei perioade îndelungate, cînd erotismul în presă devenise subiect tabu, de parcă şoimii patriei nu se concepeau în pat. Pe la începutul anilor 2000, cînd s-au lansat publicaţiile „Plai cu boi” şi „Aspirina săracului”, iar Mircea Dinescu a încercat să revigoreze genul cu povestiri din lumea interlopă – prezentate într-un limbaj crud şi aproape golănesc, abundînd în expresii argotice -, calculatorul şi televizorul s-au dovedit mai puternice.) Dar, să revenim la americanii de acum 100 şi ceva de ani. Se ajunsese în situaţia cînd scriitorii începători plecau de la ziar la ziar să-şi vîndă scrieriile, uneori chiar şi pe un sandviş cu şuncă şi o ceşcuţă de cafea. Dezvoltarea prozei moderne a stimulat genul scurt, în care au excelat Mark Twain, dar şi I.L. Caragiale, Anton Cehov, sau Jaroslav Hašek, deoarece erau orientate spre viaţa contemporană şi favorizau mai mult observaţia directă a moravurilor. Nu ştim cum este situaţia, acum, la americani, care au pus la temelia dezvoltării lor, pe toate planurile, legea concurenţei, un principiu evreiesc sută la sută, însă, în anii ’60, schiţa devenise o marfă vandabilă, ca oricare alta, şi se baza pe 3 elemente esenţiale: scriitorul consacrat, sau debutant – directorul de ziar, sau de revistă – cititorul de presă. Numai în interiorul acestui „triunghi amoros” se putea vinde o poveste. În acest context social-economic s-a consacrat scriitorul O. Henry (1862-1910), unul dintre întemeietorii schiţei moderne americane, cu care se deschide volumul de culegeri amintit. Pe numele lui adevărat William Sydney Porter, el a fost un mic funcţionar de bancă şi, în scurta lui viaţă, a devenit scriitor printr-o întîmplare. Aruncat în puşcărie dintr-o eroare judiciară, O. Henry şi-a descoperit vocaţia literară datorită unui simţ de observaţie dezvoltat. Astfel a început el să scrie, dînd glas mizeriei şi singurătăţii omului de pe străzile marilor oraşe americane. Impunîndu-se printr-un stil personal, O. Henry a publicat mai multe volume de nuvele, printre care se numără: „Cele patru milioane” (1904), „Lampa cu fitilul potrivit” (1907), „Drumurile soartei” (1909). Prozele cuprinse în aceste volume conţin pagini de umor amestecate cu tristeţe şi sarcasm, prin care se contura societatea americană, necruţătoare cu cei mici, slabi şi fără noroc. În scurt timp de la debut, O. Henry a devenit un scriitor foarte cunoscut şi solicitat, evidenţiindu-se prin măiestria de a conferi poantei o doză de surpriză şi sensuri foarte acute. Autorii acestei antologii de nuvele americane realiste au selectat din creaţia lui O. Henry 3 povestiri. Ne-am oprit asupra uneia dintre ele, intitulată „Poliţaiul şi imnul”, în care un vagabond încearcă să ajungă la închisoare, unde avea traiul asigurat pe cîteva luni, fiindcă am considerat-o asemănătoare cu realitatea românească.

Aşadar, sosise iarna, şi Soapy, care pînă atunci dormise pe băncile din Parcul Madison, căuta un adăpost unde să fie ferit de asprimea vremii. Pretenţiile lui nu erau prea mari. Departe de el gîndul vreunei croaziere pe Mediterana. S-ar fi mulţumit şi cu 3 luni de închisoare la Blackwell, un penitenciar de pe o insulă, pe East River, aproape de New York, unde ar fi găsit un pat cald şi 3 mese pe zi. Desigur, în situaţia lui dramatică, s-ar fi putut adresa instituţiilor de binefacere din oraş, dar, pentru asta, era obligat să se umilească, de nenumărate ori prestînd o muncă în folosul comunităţii. Dar, nu, mîndria îi spunea lui Soapy că legea era mai blîndă decît filantropia. Trebuia să comită o infracţiune, nici prea gravă, care i-ar fi adus ani grei de puşcărie, dar nici prea blîndă, pentru care putea încasa doar o amendă. De aceea, a început să bată străzile în căutarea unei fapte potrivite, care i-ar fi adus, ca premiu, sărbătorirea Crăciunului la Închisoarea Blackwell. (De remarcat că traducătorul se supune rigorilor prolecultismului şi recurge la expresia Moş Gerilă). S-a oprit în faţa unui restaurant de lux, situat pe Broadway, şi se gîndea că un răţoi la tavă, o sticlă de Sablis, apoi nişte Camembert, o ceaşcă de cafea şi o ţigară de foi i-ar fi fost de ajuns. Neavînd cu ce să le achite, ar fi fost dat pe mîna Poliţiei, şi restul l-ar fi făcut un magistrat binevoitor. Dar chelnerul-şef, zărindu-i pantofii scîlciaţi, nici măcar nu l-a lăsat să intre în local. Din fericire, Soapy nu era omul care să renunţe cu una, cu două. Zărind un magazin de bijuterii, s-a gîndit să spargă vitrina cu un bolovan, socotind că poliţistul, care era puţin mai departe de magazin, îl va aresta imediat. Însă, acesta, văzîndu-l că stă pe loc, a înţeles altceva şi a luat-o la fugă după un tip care tocmai galopa după un tramvai. Următoarea tentativă a clientului nostru s-a produs într-un birt sărăcăcios, unde a mîncat pe săturate. Cînd e să n-ai noroc, n-ai şi pace: chelnerul s-a nimerit a fi un om cumsecade, care doar i-a dat un şut în fund. Se făcuse după-amiază, iar Soapy tot nu reuşea să intre la închisoare. În faţa unei vitrine stătea o tînără, iar el s-a gîndit să o agaţe, închipuindu-şi că aceasta va face scandal şi va chema poliţistul de pe trotuarul de vizavi. Însă, fata, poate şi ea înfometată, s-a lăsat agăţată („S-a făcut, micule, dacă mă atingi cu cîţiva franci!”) şi au pornit la braţ pe bulevard în jos. Soapy s-a descotorosit rapid de ea şi, ajuns în faţa unui teatru foarte luminat, a început să facă scandal din senin, ca un beţivan de ultimă speţă, în speranţa că poliţistul, care stătea sub un felinar, îl va aresta pentru tulburarea liniştii publice. Omul legii, crezînd că e un actor care face reclamă la ceva, i-a întors spatele. Într-o tutungerie, Soapy a încercat să-şi însuşească umbrela unui muşteriu. Din nefericire, şi acesta furase umbrela dintr-un restaurant, iar în momentul cînd a zărit un poliţist, nu a ştiut cum să scape mai repede de ea: „Dacă recunoşti că e a ta, poţi să o iei înapoi”. Furios, vagabondul a plecat mai departe, înjurîndu-i pe poliţişti, care, în acea zi, au fost adormiţi. Cînd s-a înserat, s-a oprit în faţa unei biserici. Lumina pîlpîia într-un vitraliu violet, iar o muzică suavă îl învăluia. Fără nici o explicaţie, Soapy a luat hotărîrea ca, din acel moment, să se facă băiat de treabă. Tocmai şi-a adus aminte că un patron de magazin căuta şofer, cînd un poliţist l-a bătut pe umăr: „Ce faci aici?”. „Nimic!”. „Nimic? Atunci vino-ncoa!”. Şi, într-o jumătate de oră, s-a ales cu 3 luni de închisoare pentru vagabondaj.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI