O călătorie prin poveştile presei anilor ’90 (I)

in Polemici, controverse

Din Brezoianu spre Sărindar, prin „Universul“ lui dom’ Mitică
Poveştile presei… Am fost atunci şi acolo, am trăit din şi prin presă. E o poveste pe care aş fi vrut să o scriu cînd erau mai mulţi care să (mă) înţeleagă. Azi, din păcate, mai sînt atît de puţini. Iată, în curînd se va împlini un an de cînd Vadim nu mai e printre noi, fizic, dar lîngă noi va fi întotdeauna. Lîngă cei ce iubesc presa adevărată, fie ei ziarişti sau cititori, cei care caută în amintiri acel gen pierdut azi, odată cu spiritul Capitalei. Vadim a fost un copil teribil al Bucureştilor, oraşul pe care l-a iubit într-atît că îi cunoştea tainele şi legendele fiecărui colţişor, de la dărăpănăturile Centrului Vechi, la mahalalele boemei. Cred că în afară de ţară şi spiritul românesc, cel mai mult a iubit Vadim presa, pentru care nu a pus nimic în cumpănă – nici partidul, uneori poate nici chiar familia. Dar ce a reprezentat Vadim pentru presă?… De fapt, fenomenul generat de Vadim în 1990 a întors o pagină de istorie a presei – sau chiar o nişă în care s-au refugiat atîtea conştiinţe care nu se regăseau în gregarul ce punea stăpînire pe mentalul general. Vadim a introdus în presă obrăznicia cultă – ba, pe alocuriâ sub formă de slobozenie cultivată – Vadim s-a certat şi a iubit prin presă, scuipînd şi sărutînd în acelaşi loc, dăruind genului literar pe cale de dispariţie, pamfletul, un refugiu, o rezervaţie pe care ţinut-o singur împotriva tuturor. Vadim l-a redat românilor pe N.D. Cocea şi l-a importat pe Musset, i-a ţinut în viaţa cititorului pe Eugen Barbu şi Zaharia Stancu, a regăsit ironia Văcăreştilor şi a lui Pann… Celălalt Vadim, „Tribunul“, înseamnă o suită înflăcărată de editoriale (politice), superbe, fără cusur literar, o „fugă“ de Bach cu însufleţirea lui C.A. Rosetti, dăruirea lui Bolintineanu şi ambiţia lingvistică a lui Odobescu sau Eminescu. Folosesc aceste nume pentru că mi se pare că Vadim, omul de atitudine şi sacrificiu public, aparţine acelei trecute epoci de generozitate naţională, uitată de prezent ca posibilitate aplicabilă – şi de aceea considerată ciudată azi, ca şi Vadim. Dar Vadim editorialistul, comentatorul, rămîne permanent temă de studiu pentru un ziarist, cercetător literar sau om politic; valoarea articolelor sale este indiscutabilă. În schimb Vadim, pamfletarul din anii ’90, aparţine vremurilor mele, în care m-am născut ca gazetar – şi e greu pentru cineva care nu a trăit anii ’90 să înţeleagă – de fapt să simtă – farmecul florii din spatele spinilor pamfletelor lui Alcibiade. A fost o lume care, chiar dacă mai subzistă prin cîteva figuri, printre care şi subsemnatul, de fapt… s-a dus. Voi începe în acest număr o rememorare a unor momente şi figuri ale presei anilor ’90, o perioadă plină de farmec, de greşeli, dar şi de oameni minunaţi, cu vise şi idei mai frumoase decît îşi poate imagina cineva ce nu a trăit atunci.
Presa bucureşteană avea două nuclee – în centrul Capitalei şi la „Casa Scînteii“, sau „Casa Presei libere“, cum i s-a spus după 1989. Erau, de fapt, şi două stiluri diferite – presa de la „Scînteia“ era mai dogmatică, mai supusă unor interese de grup sau politice, mai puternică financiar şi dispunînd deci de mijloace superioare la multe capitole; la „Scînteia“ erau, în primul rînd , „Adevărul“ şi ”România Liberă“, plus fosta „Scînteia Tineretului“, transformată în „Tineretul liber“, publicaţie care, în ciuda calităţii foarte bune, a dispărut relativ repede. Apoi a apărut marele cotidian „Evenimentul zilei“, creaţia lui Ion Cristoiu, pe banii controversatului Mihai Cîrciog, un fost tehnoredactor şi grafician (foarte talentat!) care primise, după revoluţie, o moştenire uriaşă; „Evenimentul“ avea să însemne sfîrşitul presei clasice, inteligente, cu valenţe literare, transformînd presa… în ceea ce se vede azi – şi coborînd gustul publicului – ca să mă exprim plastic, de la nivelul restaurantului, la cel al fast food–ului. În acelaşi trust patronat de Cîrciog mai funcţionau două publicaţii de mare succes, „Expres“ şi „Expres Magazin“, săptămînale bine făcute, purtînd amprenta unui personaj ciudat, dar excelent condeier, Cornel Nistorescu, respectiv a unei veterane de la „Săptămîna“, Ileana Lucaciu. Ulterior, la „Scînteia“, a avut sediu cotidianul guvernamental „Vocea României“, condus, în perioada de glorie, de jurnalistul D.D. Rujan, precum şi impresionanta şi ineficienta investiţie în presă a lui Sorin Vîntu, „Curentul“.
În centrul Capitalei, presa era altfel – avea ceva din aerul presei interbelice. Poate că un motiv era faptul că activitatea se desfăşura în locaţii istorice de presă – cum era cazul Palatului „Universul“, unde erau redacţiile „Libertatea“(fosta „Informaţia Capitalei“), „Sportul românesc“, „Săptămîna“, „Atac la persoană“ ş.a. Alt motiv era tumultul centrului, cu mulţimea de cafenele şi cîrciumi pline de personaje interesante – spre deosebire de „Scînteia“, unde erau două – trei bufete în incintă, aceleaşi feţe, verificări la poarta instituţiei, regim strict. În blocul de pe Calea Victoriei unde îşi avea redacţia „România Mare“, era cotidianul „Azi“, dar şi celebra şi controversata revistă „Europa“, condusă de Ilie Neacşu. La doi paşi, pe strada Ion Cîmpineanu, se afla redacţia puternicului ziar „Ziua“, condus de aprigul Sorin Roşca Stănescu – aprig şi la scris şi la şpriţ, ca şi ziariştii lui. Ceva mai tîrziu, pe la mijlocul anilor ’90, avea să apară şi revista mondenă VIP (Viaţa Invizibilă a Personalităţilor), cu varianta VIS, destinată sportivilor, publicaţii conduse de un monstru sacru al boemei, George Stanca. Am amintit căă tot în apropiere, pe strada Brezoianu, în Palatul „Universul“, funcţiona veteranul presei din centru, cotidianul „Libertatea“ – pînă în 1995-96 un ziar interesant, bine scris, în pur stil interbelic, cumpărat apoi de un trust elveţian şi transformat într-o primă „chiloţăreală“ din presa română, calitate zero – vînzare maximă! Sub conducerea inteligentului Octavian Andronic lucra o echipă foarte experimentată, cu externistul Emil Jurcă, excelent scriitor, dar exagerat băutor, departamentul politic era condus de Valentin Voiculescu, fost ofiţer de Interne, cu mult fler, avînd alături două jurnaliste foarte talentate şi iscoditoare, Roxana Costache şi Neli Luchian, lor adăugîndu-li-se tinerii Iulia Tîlvescu şi Mihai Rădulescu, actualmente la TVR. Sportul era condus de marele ziarist Dan Pătraşcu, iar zona social-eveniment îi avea pe Liviu Nistor, Eugenia Popescu, Petru Calapodescu şi Ion Butnaru. În fine, cultura era apanajul cunoscutului jurnalist şi critic Eugen Comarnescu. Primul cotidian privat al Bucureştilor a fost ideea unui nume de legendă pentru Capitală – dom’ Mitică! După ce investise şi cîştigase bani frumoşi cu „Sportul românesc“ („Sportul roşu“), Dumitru Dragomir se hotărîse să intre în presa politică, şi înfiinţase „Universul Bucureştilor“ – a cărui redacţie era peste drum de Palatul „Universul“, în Hotelul „Palas“. Azi, hotelul este una dintre ruinele din centrul Capitalei, are acest statut de peste 10 ani, iar în Palatul „Universul“ nu mai există presă… Hotelul era la capătul vechiului Sărindar, strada presei interbelice, iar „Universul“, scos cu mijloace infime, adunase o echipă foarte de interesantă – redactor şef era Dan Mucenic, poate cel mai talentat jurnalist de la marea „Flacăra“ a lui Adrian Păunescu, secretar general de redacţie era Gelu Negrea, un literat excepţional care a dat publicităţii printre cele mai apreciate cărţi de analiză caragialeană, şefi de secţie erau Oana Micu, fiica scriitorului Mircea Micu, Ionuţ Popescu, un tînăr cuminte, care avea să ajungă peste 12 ani… ministru al Finanţelor, fostul ofiţer MApN (degradat) Valentin Leahu, băutor pasionat, excelent ziarist şi figură marcantă a boemei bucureştene, actualmente poet; pe „Anchete“ lucrau Adina Anghelescu, actualmente la Antena 3, fostul boxeur Marian Stamulea şi revoluţionarul Jean Ciochină, iar rubrica sport era realizată, mai mult ori mai puţin, de un fost secund al Rapidului, Gheorghe Făiniţă. La cultură lucra tînăra şi talentata Simona Hodoş, ulterior cu o interesantă carieră guvernamentală, şi tot aici semna Clara Mărgineanu, viitoare realizatoare a celor mai bune emisiuni culturale la TVR şi poetă de mare valoare. La sport, colaborau condeie de seamă de la „Sportul roşu“, Cristina Vladu, fostă campioană de gimnastică ritmică, excelenta ziaristă Dana Rainov, care scria şi politică, veteranul Ion Predoşanu, tot din echipa „Flacăra“, cîte o dată trimitea articole şi Ovidiu Ioaniţoaia. Dintre colaboratori ,trebuie menţionat unul dintre cei mai mari ziarişti pe care i-am cunoscut, Mircea Dumitrescu, ultimul supravieţuitor al echipei de la „Curentul“ lui Pamfil Şeicaru. Tot aici a scris o nou-venită în Bucureşti, Camelia Spătaru, cea care va ajunge secretar de stat – purtător de cuvînt al guvernului Tăriceanu. În fine, subsemnatul, redactor şef adjunct al „Universului“. Ziarul mai avea o ciudăţenie – dorind să-l difuzeze la nivel naţional, Dumitru Dragomir a intenţionat să-i schimbe numele – şi, la sugestia mea, a ales „Universul Românesc“; dar pentru a se realiza o trecere de la un nume la altul, un timp ziarul a purtat… ambele nume! De fapt, ziarul avea două pagini întîi, dar întoarse – jumătate din pagini aveau în frunte „Universul Bucureştilor“, iar cealaltă jumătate, tipărită cu susul în jos, avea titlul „Universul Românesc“. Inutil să spun cîte şedinţe de redacţie se făceau în restaurantul hotelului sau cîte sticle se adunau din camerele „secţiilor“… sau ce liste cu datorii erau la băruleţul lui Mitică de pe Sărindar, condus de „Nea Nicu generalu’“, fostul general Nicolae Negoiţă de la celebra UM 0110. Apropo de generali… Dumitru Dragomir dăduse o pîine unor foşti ofiţeri eliminaţi din sistem după ’90, aşa încît din administraţia, contabilitatea şi difuzarea „Sportului“ şi „Universului“ puteai aduna un stat major. Chiar primul meu şofer era un fost colonel de la „contrainformaţii economice“… După plecarea lui Dan Mucenic, Dumitru Dragomir l-a contactat pe marele scriitor Dinu Săraru, care a acceptat funcţia de director, aducînd şi cîteva nume importante – Mihai Milca şi Andrei Alexandru, ulterior purtător de cuvînt al Preşedinţiei României şi al preşedintelui Senatului – dar şi propriul stil de muncă. Rigoarea introdusă de Dinu Săraru nu a fost pe placul meu şi al vechii echipe… aşa încît am plecat. „Universul“ avea să mai reziste cîteva luni.
În numărul următor, despre poveştile de la „Europa“, „România Mare“ şi „Politica“.

DragoŞ Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI