O, Doamne, toate sînt perene…

in Lecturi la lumina ceaiului

Cunoşteam pe Strada Primăverii, colţ cu Strada Toamnei, o doamnă care, în afară de o frumoasă salbă de pensii alimentare, avea o la fel de frumoasă înclinare spre autoanaliză. Tare mult îi plăcea ei să se autoanalizeze.
Anul trecut, într-o minunată zi de septembrie, s-a întîmplat ceva foarte ciudat. Amfitrioana era la fel de elegantă, de înaltă, de blondă, de parfumată, de fermecătoare, însă arăta cam descumpănită, surescitată, cum arată uneori femeile galbene şi nerîvnite. Pesemne, în sufletul ei, pînă atunci echilibrat, resemnat de mult cu Veneţia, mezelurile scumpe şi pensiile alimentare, se petrecuse ceva deosebit, poate chiar o catastrofă. Şi, brusc, frumoasa doamnă, de care nici pînă în ziua de astăzi nu ştiu de ce nu m-am îndrăgostit, izbucni în plîns. Şi, printre lacrimi, se văita, cînd tare, ca o sfidare adusă cerului, de parcă ar fi vrut să-l înjunghie, cînd uşor, foarte uşor, cu un biet scîncet resemnat.
– Toate sînt perene pe lumea asta, dragul meu…
Recunosc că, la început, n-am prea înţeles despre ce anume era vorba, eram handicapat de tristeţea ei care, vrînd-nevrînd, începuse să mă contamineze. Şi, cum de la o femeie frumoasă se rabdă multe, i-am ascultat cu pioşenie spovedania.
– Da, dragul meu, toate sînt perene. Şi dragostea, şi viaţa, şi frumuseţea.
Eu, la un moment dat, eram ispitit s-o contrazic. M-am răzgîndit. Nu vedeam, totuşi, nici o nenorocire în faptul că pe lumea asta toate sînt perene… Măcar de-ar fi perene, îmi spuneam eu.
Mi-am dat seama însă că frumoasa doamnă făcea o confuzie demnă de frumuseţea şi de pensiile ei alimentare: ea credea că peren înseamnă exact invers, adică ceva trecător, supus eroziunii timpului necruţător. Ignoranţa ei era atît de fermecătoare, încît am simţit nevoia să-i fiu complice. N-ar fi o crimă s-o deposedez de această măreaţă, sublimă ignoranţă? Ar urîţi-o, ar îmbătrîni-o. Am băut un pahar de coniac şi, stăpînindu-mi cu greu plînsul, am admis şi eu tragismul situaţiei.
– Da, draga mea. N-avem ce face. Toate sînt perene pe lumea asta…
Stăpîna luxoasei garsoniere şi a salbelor de pensii alimentare nu se putea deloc consola cu ideea că pe lumea asta toate sînt perene.
– Dacă ştia că sînt perenă, mama nu trebuia să mă nască; să mă fi omorît din faşă.
Am încercat s-o consolez, să-i îndulcesc suferinţa, i-am sărutat mîinile, ochii, părul.
– Te necăjeşti degeaba… Nu stă în puterea noastră să schimbăm nimic. Aşa e… Asta e legea aspră a naturii. Toate sînt perene…
– Da. Dar eu nu suport asta. Nu pot să mă consolez nici în mormînt cu ideea că totul e peren.
Şi atunci, în sufletul meu curat s-a născut ideea crimei. Am să-i spun adevărul, fie ce-o fi…
– Draga mea, nu te mai văita atîta. În limba română peren înseamnă veşnic, etern, nemuritor – şi-o îndopam cu toate adjectivele, doar, doar o să înţeleagă.
Mi-a spus că sînt o canalie, un scriitor mediocru, că de-aia femeile devin ursuze din pricina mea, că bine fac ăia de nu mă trec în antologii şi în manuale şcolare. Şi, în concluzie, să nu-i calc niciodată pragul garsonierei din Strada Primăverii, colţ cu Strada Toamnei.
* * *
Ca orice maestru, am un discipol care-mi dă sfaturi şi căruia îi mărturisesc toate poznele mele. I-am mărturisit şi cele întîmplate în garsoniera din Strada Primăverii, colţ cu Strada Toamnei.
– Aţi făcut o crimă, o mare crimă, stimate maestre, m-a mustrat exigentul meu discipol. Ignoranţa trebuie respectată…

TEODOR MAZILU

COMENTARII DE LA CITITORI