O femeie în comă a privit cum spiritele malefice se luptau pentru sufletul ei

in Lecturi la lumina ceaiului

Am fost în comă o lună. Spiritul meu a părăsit trupul şi am putut vedea cine se ruga pentru mine. Îngerul m-a salvat!
În urmă cu mai mulţi ani, mi-a fost dat să trăiesc un adevărat coşmar, parcă înadins pus în calea vieţii mele de către Dumnezeu, pentru a mă face să înţeleg o importantă lecţie: că nu poţi ajuta pe nimeni, dacă mori! Eram tot timpul în alertă, pe de o parte ahtiată de job, pe de alta neprididind în a-mi ajuta familia şi prietenii în orice necaz. Pe mine mă lăsam mereu la urmă, numai că nu reuşeam niciodată să fac din mine şi din sănătatea mea un subiect „pe ordinea de zi”. Şi într-o zi am picat! M-a luat Salvarea cu cod roşu. Diagnosticul: septicemie. Am stat în comă o lună.
Spiritul mi s-a desprins de trup şi zbura
O lună de zile, realitatea s-a amestecat cu nălucirile minţii. Pot să spun sigur că auzi, ca într-un vis, ceea ce se petrece în jurul tău, chiar dacă eşti în comă. Eu am auzit vorbele de încurajare rostite de membrii familiei mele, care mă vegheau pe rînd în rezerva improvizată a Secţiei de Reanimare a unui spital judeţean. Cînd m-am trezit, am povestit alor mei „ce am visat”. Ei mi-au confirmat că au fost fapte şi vorbe reale. Au fost însă şi experienţe care, în ochii scepticilor, sînt doar imaginare, dar vă pot spune că pentru mine au fost cît se poate de reale şi de chinuitoare.
Una din experienţele la care mă refer este cea a desprinderii spiritului de trup. Auzisem despre ea, că ar fi fost trăită de persoane aflate în situaţii similare, dar eram destul de sceptică în acest caz, nu respecta principiul fundamental al religiei în care m-am născut: „crede şi nu cerceta!”.
Am ieşit ca un abur din trupul răpus de infecţie şi deodată n-am mai simţit durerile, arsura! Eram uşoară, ca un fulg. Zburam în cerc, în apropiere de tavan şi conştientizam că mi-am părăsit trupul. Îmi părea rău pentru cei care mă vegheau, că plec şi îi las singuri!
Îngerul mi-a vorbit
Am ieşit din încăpere şi căutam să mă înalţ la cer, dar nu puteam decît să zbor ameţitor, cu viteză, prin clădire. Ceva, ca un zid invizibil, mă bloca.
M-am întors în rezervă şi iar mi-am văzut trupul vlăguit. Lîngă el, mama mea, îngenunchiată, bătea mătănii: „Salveaz-o, Doamne!”. M-am scurs înapoi, în veştmîntul de oase şi carne.
Şi chinurile au reînceput. Mă ardea tot trupul. Focul venea din interior. La căpătîiul meu, de-a stînga şi de-a dreapta, nu mai erau mama şi sora, ci se băteau fantomele unor monştri cu colţi ascuţiţi, care voiau să-mi bea sîngele
ce-mi curgea din creştet ca un fluviu, roşu, la vărsarea într-o deltă. La picioarele mele, în capătul patului, plutea un înger. Privea şi tăcea. „E a mea!” „Ba a mea e!”, se certau monştrii. „Mă arde, mă arde, ţipam. Nu mai pot să lupt! Plec!”, ziceam. „Gîndeşte-te la ce laşi în urmă! N-ai terminat ce aveai de făcut!”, auzeam o voce blajină venind dinspre îngerul care nu schiţa, însă, nici un gest. Abia cînd am decis să continui să lupt, îngerul i-a concediat pe monştri cu un semn şi mi-a zis: „Ştiu că vrei să-i ajuţi pe alţii, dar ca să poţi trebuie să te iubeşti şi pe tine puţin!”. Trăiesc!
Claudia Anghelini

COMENTARII DE LA CITITORI