O incursiune în istoria pirateriei (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Pentru contemporani, există două imagini ale pirateriei, aflate într-o discrepanţă evidentă: pe de-o parte, una romantică, creată de literatură şi de cinematografie; pe de alta, sînt destul de frecvente ştirile privind o intensă activitate a piraţilor în largul coastelor est-africane, nu foarte departe de locul unde, conform mărturiilor antice, se găsesc primele dovezi ale existenţei pirateriei. În acest ultim caz, piraţii zilelor noastre au luat ostateci inclusiv din rîndul marinarilor români. Fără a putea cuprinde toate aspectele atît de diverse ale acţiunilor piratereşti de-a lungul istoriei, vom prezenta perioada cea mai „productivă“, din Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care cuprinde epoca acelor „tîlhari“ ai Mărilor din Caraibe, şi din perioada 1690-1724, considerată „epoca de aur a pirateriei“; atunci au „lucrat“ cei mai cunoscuţi proscrişi, aceia care au inspirat o întreagă literatură romantică, de la Daniel Defoe şi Robert Luis Stevenson la Walter Scott şi lord Byron, pentru a ajunge, la jumătatea secolului trecut, la renumitele filme de „capă şi spadă“ ale Hollywood-ului, cu iconica imagine a lui Errol Flynn. În periplul nostru, vom descoperi, însă, o imagine foarte îndepărtată de clişeele literare şi cinematografice, o lume violentă şi surprinzătoare.
Apariţia pirateriei în Lumea Nouă, în zona actuală a Americii Centrale, a fost strîns legată de evenimentele derulate pe scena politică europeană. Spania îşi pierduse poziţia dominantă pe care o ocupase în lume, tot mai puţine naţiuni fiind dispuse să-i respecte pretenţia monopolului din Indiile de Vest şi din Marea Caraibilor şi să subscrie la celebra doctrină „nici un fel de pace dincolo de linie“. „Linia“ era hotarul trasat de celebrul Papă Alexander Sextus (Alexandru al VI-lea, 1431-1503), acel controversat Borgia, o familie de origine spaniolă, care acordase monarhiei iberice monopol asupra teritoriilor din apusul Atlanticului, ca urmare a descoperirilor lui Cristofor Columb. În ciuda cruzimii de care spaniolii au dat dovadă în încercarea de a menţine în întregime posesiunile de dincolo de Atlantic, foarte curînd, francezii, englezii şi olandezii au început să întemeieze colonii. Primele aşezări au fost trecute prin foc şi sabie de spanioli; pe locul lor însă apăreau multe altele. Comerţul a înflorit şi, cum era de aşteptat, odată cu acesta a apărut şi pirateria.
Punctul de plecare: Insula Hispaniola
Locul de naştere al bucaniérilor (colonişti francezi din America din Sec. al XVII-lea) a fost Insula Hispaniola, denumită astăzi Haiti, sau San Domingo. La 1605, sumedenie de colonişti spanioli de pe coasta de nord-est au fost strămutaţi pe Continent, lăsînd în urma lor numeroase turme de vite şi porci, ceea ce a atras, evident, vînători. Puţinii indigeni rămaşi i-au învăţat pe noii colonişti cum să conserve carnea pe grătare din lemn, numite boucan. Rezultatul procesului era denumit de francezi viande boucanée, vînătorii folosind această carne pe post de monedă de schimb pentru a obţine rom, brandy, provizii, haine, tutun şi arme de pe corăbiile care acostau de-a lungul ţărmurilor. În mod curios, denumirea de bucaniér s-a păstrat doar în limba engleză, francezii folosind termenul flibustiers, provenit, se pare, din… olandeză, vrybuiter însemnînd „cel care pradă deliberat“. Curînd, numărul bucaniérilor a crescut, lor alăturîndu-se condamnaţii, foştii lucrători de pe plantaţii (unde fuseseră înlocuiţi de sclavi de culoare, mult mai bine adaptaţi climei) sau chiar sclavii evadaţi. Avînd în vedere că trăiau din vînat, aceştia au devenit experţi în mînuirea armelor de foc şi a săbiilor scurte de abordaj, cu ajutorul cărora despicau carcasele animalelor.
pag 12 1
Primele femei care ajung în Lumea Nouă: prostituate şi condamnate pentru furt
De obicei, bucaniérii trăiau în grupuri mici, de 6-8 indivizi, şi respectau legămîntul de a împărţi între ei tot ce aveau. Nu puţini făceau parte din grupuri de homosexuali, relaţie cunoscută sub numele de matelotage, după cuvîntul folosit de francezi pentru marinari. Partenerii îşi ţineau bunurile în comun şi cel care trăia mai mult moştenea totul. După sosirea femeilor pe Insula Tortuga – Insula Broaştei Ţestoase, denumită astfel de cel care a descoperit-o, Cristofor Columb, insulă aflată foarte aproape de coastele Hispaniolei şi care va deveni una dintre locurile frecventate des de piraţii din Caraibe – fenomenul matelotage a continuat, singura diferenţă fiind că, în cazul în care unul dintre bărbaţi se căsătorea, de nurii femeii se bucurau ambii mateloţi. La mijlocul secolului, guvernatorul francez al insulei Tortuga a adus din Franţa 150 de femei, care urmau să se stabilească definitiv în Lumea Nouă. Evident, s-a vorbit de „tinere fete“ sau chiar de „fecioare“, care nu se putuseră mărita în Franţa. Dar rapoartele poliţiei din La Rochelle, cercetate de istorici contemporani, demonstrează că acest prim grup de emigrante era alcătuit doar din prostituate şi femei condamnate pentru furt. A urmat o licitaţie, aşa cum avea loc în tîrgurile de sclavi ale vremii; se spune că preţurile la care au fost achiziţionate „soţiile“ au fost enorme, deşi multe dintre ele nu erau nici prea tinere, nici prea frumoase.
Bucaniérii se îndeletniceau cu pirateria în timpul anotimpului ploios
Fără îndoială, primii bucaniéri n-ar fi putut atrage o persoană de sex opus cu un simţ olfactiv cît de cît normal. Oricît s-ar fi spălat, mirosul de prăjeală şi de animal nu putea fi îndepărtat. Bucaniérii îşi ungeau feţele cu seu pentru a se proteja de insecte şi cămăşile le erau pline de pete de sînge uscat. Pantalonii, centurile, cizmele şi pălăriile rotunde, fără bor, pe care le purtau, erau toate confecţionate din piei neargăsite.Trăiau în colibe cu acoperişul din frunze de palmier şi aveau grijă ca focul să fie aprins pe toată durata nopţii, pentru a ţine departe insectele. Erau înarmaţi cu flinte cu ţeavă lungă şi una sau două săbii de abordaj, cornuri cu praf de puşcă şi săculeţi cu gloanţe. (…) Principala distracţie era jocul de cărţi, timp în care îşi „pedepseau“ ficatul cu un amestec exploziv de rom şi praf de puşcă, care avea să devină reţeta de bază a cocteilurilor din epoca de aur a pirateriei. Bucaniérii se adresau unul altuia folosind porecle, iar despre vieţile lor anterioare nu se discuta, existînd un adevărat cod în acest sens. În timpul anotimpului ploios, cînd vînătoarea mergea prost, aceştia se îndeletniceau cu pirateria. Atacau în special noaptea, pentru că atunci vîntul bătea spre Atlantic şi permitea vaselor care plecau din America spre Europa, încărcate cu bogăţii, să treacă prin strîmtoarea Windward, care desparte Hispaniola de Cuba. În perioada de început, se foloseau pirogi sau ambarcaţiuni cu o singură velă. Îngrijoraţi de această formă de piraterie dezvoltată chiar în inima posesiunilor lor, spaniolii au încercat să elimine turmele de animale de care depindea existenţa bucaniérilor. Rezultatul nu a fost cel scontat: bucaniérii s-au stabilit pe insula Tortuga, reorientîndu-se spre o activitate piraterească permanentă. Pe la 1640, colonia de bucaniéri din Tortuga se autointitula „Frăţia de Coastă“, iar activitatea lor s-a dovedit permanentă pe tot cuprinsul Caraibelor. Aşa s-a născut o epocă scurtă (pînă la 1700), dar glorioasă, care va culmina cu raidurile celebrului Henry Morgan (1635-1688).
pag 12 2
Medic olandez: „Îngrijirea bolnavilor se face aici la tarife mai ridicate decît la Paris“
Cele mai multe informaţii referitoare la viaţa bucaniérilor le datorăm unui medic olandez, Alexander Exquemelin (1645-1707), care, în 1678, a publicat la Amsterdam lucrarea Istoria bucaniérilor din America, devenită best-seller, tradusă fiind inclusiv în limba engleză. El a fost nevoit să ia drumul exilului, fiind de religie reformată, ceea ce, conform legilor vremii, îl împiedica să-şi exercite profesia. A trăit la Tortuga, meseria de chirurg aducîndu-i venituri considerabile, conform propriei mărturii: „Nu există viaţă mai plăcută decît cea de chirurg în Insule. Îngrijirea bolnavilor se face aici la tarife mai ridicate decît la Paris“. Exquemelin ne-a lăsat informaţii privind modul de organizare al unui echipaj al bucaniérilor. În primul rînd, ei hotărau locurile de unde urmau să se aprovizioneze, în special cu carne, acesta fiind aproape singurul fel de mîncare al piraţilor. De obicei, erau atacate fermele de porci, însă bucaniérii apreciau la fel de mult şi carnea de morsă sau de broască ţestoasă, atît proaspătă, cît şi sărată. Următorul punct de pe agendă îl reprezenta modul de împărţire a prăzii. Principiul de bază era „dacă nu există nici o pradă, nimeni nu cîştigă nimic“. Căpitanul şi proprietarul navei primeau cîte o parte în plus din pradă. Un salariu consistent căpăta şi tîmplarul navei, care repara şi întreţinea nava. Se stabilea, de asemenea, ce procent urma să fie pus de-o parte pentru provizii, cu cît avea să fie plătit medicul şi ce sumă trebuia plătită pe medicamente. Primul marinar care zărea prada primea, şi el, o porţie în plus, în timp ce băieţii de cabină se alegeau numai cu o jumătate din porţia obişnuită. Nu în ultimul rînd, erau fixate compensaţiile ce se acordau celor care rămîneau infirmi de pe urma luptelor. „Pentru pierderea braţului drept, 600 de pesos sau 6 sclavi; pentru pierderea braţului stîng, 500 de pesos sau cinci sclavi; pentru piciorul drept, 500 de pesos sau cinci sclavi; pentru piciorul stîng, 400 de pesos sau patru sclavi; pentru un ochi, 100 de pesos sau un sclav; pentru un deget de la o mînă, aceeaşi sumă ca pentru un ochi. Compensaţiile se plăteau din suma pusă la comun“, scria Exquemelin. Spre deosebire de piraţii de mai tîrziu, în cazul bucaniérilor nu erau permise furtişagurile individuale. Ei se angajau să nu ascundă nimic din ceea ce jefuiau şi nu furau niciodată de la un alt tovarăş de-al lor. La bordul navelor nu existau lacăte sau încuietori. Celui care era prins furînd i se tăiau nasul şi urechile; în caz de recidivă, autorul era părăsit pe un ţărm pustiu. Era bucaniérilor a apus repede, pe la 1700, în timpul Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), cînd majoritatea au devenit simpli piraţi. Marile flote ale bucaniérilor atacînd oraşele spaniole din Lumea Nouă, conduse de căpitani celebri, precum Henry Morgan, au rămas simplă istorie.
pag 12 3
Epoca de aur a pirateriei – între bogăţii, boli şi mizerie
Vorbind despre „epoca de aur“ a pirateriei, ne vom îndrepta atenţia asupra simbolurilor celebre ale proscrişilor – simboluri pe care orice copil le identifică drept semne piratereşti, graţie literaturii şi a filmelor. Înainte de toate, steagul negru cu tigvă şi oase încrucişate. Prima apariţie a drapelului negru a fost consemnată de comandantul navei engleze Poole, atacat în 1700 de către piratul francez Emmanuel Wynne, în apropierea insulei vulcanice St. Jago, din Insulele Capului Verde, după ce plecase din Santiago de Cuba. Pavilionul este descris astfel: „negru, cu cap de mort şi două oase încrucişate dedesubt, avînd alături o clepsidră“. Prezenţa acesteia simboliza, probabil, timpul scurt de gîndire (sau de viaţă) a celor care nu vor ceda fără luptă.
Steagul piraţilor, menit să îngrozească victimele
Acest steag a fost denumit Jolly Roger, prima menţiune scrisă despre el apărînd în ediţia din 1742 a Dicţionarului Oxford. Deşi poartă o denumire anglo-saxonă, se pare că originea e franceză şi este direct legată de istoria bucaniérilor, care aveau obiceiul să lege de catarge rufe înmuiate în sînge de animale pentru a-şi înspăimînta viitoarele victime şi a le convinge să cedeze fără luptă, aceste stindarde ad-hoc fiind denumite „joli rogue“, numele fiind preluat apoi în limba engleză. Numeroşi piraţi au adus „îmbunătăţiri“ steagurilor negre, personalizîndu-le. Căpitanul pirat Jack Rackham (1682-1720) – cunoscut şi sub numele de Calico Jack – avea pe drapel două săbii de abordaj încrucişate sub craniu, în timp ce pe steagul lui Thomas Thew – cel poreclit „Barbă Neagră“ – era înfăţişat un braţ încordat ce ţinea o sabie de abordaj. Pe drapelele unora dintre piraţi erau reprezentate schelete întregi. Celebrul Bartholomew Roberts – pe numele adevărat John Roberts (1681-1722) – folosea un drapel care îl înfăţişa ciocnind un pahar cu un schelet.
pag 13 2
Viaţa la bordul corăbiilor de piraţi, mai bună decît cea de pe navele militare britanice
Scriitorul englez Samuel Johnson (1709-1784) scria, în Secolul al XVIII-lea: „Nici un om cu destulă imaginaţie pentru a ajunge la închisoare nu s-ar face marinar, pentru că, pe o corabie, este mult mai rău ca la închisoare şi, în plus, există riscul de a te îneca în orice moment. La închisoare ai mai mult spaţiu, mîncare mai bună şi, de cele mai multe ori, o companie mult mai plăcută“.
Nu ştim cîţi dintre deţinuţii contemporani cu Johnson ar fi fost de acord cu acesta, însă viaţa pe mare putea fi cu adevărat îngrozitoare. Corăbiile din lemn erau nişte ambarcaţiuni pline de umezeală, întunecate, cu miasme de apă stătută şi carne putrezită. Din cauza imposibilităţii de a se călăfătui perfect scîndurile bordului, existau în permanenţă infiltraţii, chiar şi cînd marea era liniştită. Cînd vîntul se înteţea, apa năvălea prin deschideri şi punţile inferioare se umpleau. Pompele trebuiau manevrate încontinuu şi dacă un obiect apuca să se ude, era foarte greu să fie uscat mai tîrziu. Marinarii erau în permanenţă răciţi, aveau crampe şi, în puţinele momente în care nu-şi rupeau spinările trăgînd de parîme sau dînd la pompe, se înghesuiau sub punte, unde împărţeau o pătură umedă cu alt confrate. Piraţii din Caraibe erau mult mai norocoşi decît ceilalţi. În pofida uraganelor destul de frecvente în zonă, clima era blîndă, astfel că puteau să doarmă afară pe punte, deşi confortul nu era unul de invidiat, de vreme ce dormeau înghesuiţi unul în celălalt. Pentru operarea tunurilor şi pentru a fi în măsură să atace cu sorţi de succes alte nave, corăbiile aveau, de obicei, la bord de trei sau chiar de patru ori mai mulţi oameni decît o navă comercială. Astfel, în jur de 250 de marinari puteau fi înghesuiţi pe o navă care măsura de obicei 35 de metri în lungime şi 12 metri în locul cel mai lat. Totuşi, cei mai mulţi dintre marinarii din Royal Navy considerau că viaţa la bordul unei nave de piraţi era un adevărat paradis, în comparaţie cu viaţa la bordul navelor Majestăţii Sale. Pe o navă a piraţilor, băutura nu era numai pentru uzul ofiţerilor şi, dat fiind faptul că exista mînă de lucru din belşug, oamenii aveau o groază de timp liber la dispoziţie pentru a se îmbăta după pofta inimii, mai ales înaintea unui atac, pornind de la premisa că rănile sînt mai uşor de suportat atunci cînd eşti sub influenţa alcoolului. Imaginea a cîtorva sute de beţivi zgomotoşi era, de cele mai multe ori, suficientă pentru a-l înspăimînta pe căpitanul unei corăbii comerciale, conştient că micul echipaj pe care îl comandă nu arde deloc de nerăbdare să intre în luptă ci, mai degrabă, abia aşteaptă să se alăture piraţilor. Dar şi marinarii de pe navele militare abia aşteptau să dezerteze pe o corabie a piraţilor pentru a scăpa de pedepsele prin biciuire şi prin punere la sare a rănilor rezultate în urma biciuirii, pentru că frecarea rănilor cu sare şi oţet era o pedeapsă la ordinea zilei în marina britanică. Pe navele militare, după o judecată sumară, un marinar putea fi spînzurat foarte uşor de vergă şi lăsat pradă păsărilor. Mulţi dintre marinari erau recrutaţi cu forţa şi, din această cauză, nu li se permitea să coboare pe ţărm decît dacă se găseau într-un loc suficient de ostil ca să taie oricui pofta de a rămîne acolo. Deşi atît navele militare, cît şi cele ale piraţilor aveau la bord de cele mai multe ori şi un chirurg, aceştia nu erau din cale-afară de pricepuţi şi, de obicei, răniţii nu supravieţuiau. Un rănit de pe o corabie de piraţi care supravieţuia, dar care nu mai putea să muncească după aceea, era lăsat pe ţărm în primul port întîlnit pe drum, indiferent care ar fi fost acel port. Deşi cariera oricărui pirat avea toate şansele să se termine la capătul unei frînghii, acesta putea spera să se bucure de cîţiva ani de libertate şi de huzur, în condiţiile în care speranţa de viaţă era mai bună decît pe navele militare.
pag 13 1
Scorbutul, o ameninţare permanentă la adresa sănătăţii piraţilor
Pentru toţi marinarii, bolile reprezentau o ameninţare constantă. Nu era ceva ieşit din comun ca o navă să-şi piardă jumătate din echipaj în timpul unui voiaj. Pentru a combate răspîndirea molimelor, punţile erau frecate permanent cu oţet şi apă sărată. Dacă în prada capturată să găsea şi o anumită doză de coniac franţuzesc, acesta se folosea pe post de dezinfectant. În cală erau lăsate să fumege ligheane cu sulf. Existau însă pe orice corabie cotloane şi crăpături ce nu puteau fi niciodată curăţate sau uscate, unde se acumulau multe resturi şi mizerie, mediu propice pentru înmulţirea şobolanilor şi a gîndacilor. După cum am precizat deja, dieta piraţilor era alcătuită aproape exclusiv din carne. Aveau o predilecţie pentru salmagundi, care vine din franţuzescul salmigonis şi înseamnă „amestec fără nici o regulă“, o mîncare de „vreme bună“: bucătarul frigea carne de broască ţestoasă, peşte, porc, vacă sărată, eventual de raţă şi porumbel, tăiată în bucăţi egale. Amestecul se marina în oţet şi apoi se adăugau varză, pastă de sardele, hering sărat, ceapă, măsline, struguri şi toate condimentele disponibile, la care unii adăugau şi ulei, sare, muştar sau hrean, tot acest amestec fiind servit cu bere şi rom, fără îndoială pentru a atenua gustul de murături. Acea salmigonis era o mîncare pregătită în porturi sau la ocazii foarte speciale, după o captură bogată. În aceste condiţii, nu e de mirare că scorbutul reprezenta o ameninţare permanentă. Cauzat de lipsa vitaminei C – obţinută din fructe şi legume proaspete – scorbutul ducea la slăbirea şi sîngerarea gingiilor, căderea dinţilor, provoca dureri la nivelul încheieturilor şi al extremităţilor, sîngerări sub piele, anemie şi făcea ca rănile să se închidă foarte greu. Marinarii mai sufereau şi din cauza malariei, a febrei galbene şi a dizenteriei, o boală foarte neplăcută, de vreme ce, pentru a te duce la toaletă, însemna că trebuie să te caţeri pe bompres, catargul scurt de la prova, poziţionat aproape paralel cu puntea.
pag 13 3
(va urma)
MANUEL STĂNESCU
IRINA MANEA

COMENTARII DE LA CITITORI