O incursiune în istoria pirateriei (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Provizii putrezite şi mereu insuficiente
Mîncarea de la bordul corăbiilor era groaznică. Peştele şi carnea erau putrezite, apa stătută şi biscuiţii plini de larve şi gărgăriţe. Mulţi dintre marinari nu reuşeau să mănînce decît pe întuneric. Aşa cum erau, proviziile se dovedeau insuficiente pentru cîţi oameni erau înghesuiţi la bord. Piraţii erau mereu înfometaţi şi însetaţi, acest lucru reprezentînd un stimulent pentru atacurile care se dădeau, uneori, la limita nebuniei. Rareori erau capturate adevărate delicatese, cum ar fi smochinele, stafidele, mirodeniile, marmelada sau carnea uscată. Bolile venerice erau atît de răspîndite, încît atunci cînd piraţii atacau o navă se năpusteau mai întîi asupra lădiţei cu medicamente, unde sperau să găsească soluţiile cu mercur folosite atunci la tratarea sifilisului; abia apoi treceau la jefuirea corabiei.
Majoritatea piraţilor, marinari la bază
La bordul navelor, existau foarte puţine mijloace prin care piraţii puteau să-şi omoare timpul. Printre acestea se numărau jocul de cărţi, zarurile sau trasul la ţintă, în cazurile în care existau suficiente rezerve de muniţie. Băutura, în special romul sau punch-ul din rom, reprezenta, de asemenea, un mod de a combate plictiseala. Existau şi excepţii: unii dintre piraţi îşi găseau alinarea în rugăciuni şi în studiul Bibliei. În 1727, cînd Bartholomew Roberts a capturat fregata Onslow, echipajul a încercat să-l convingă pe capelanul acelei nave să devină preotul lor. Îndatoririle lui ar fi fost „pregătirea punch-ului şi rostirea rugăciunilor“. Capelanul a refuzat însă propunerea – şi o parte din pradă – şi piraţii l-au lăsat să plece. „Oricît de brutali ar fi fost în alte privinţe, aceşti oameni manifestau un asemenea respect încît s-au hotărît să nu-i nesocotească decizia“, scria un martor ocular. (…) E interesantă compoziţia etnică a echipajelor de piraţi din perioada la care ne referim. Un studiu făcut de istoricul David Cordingly, referitor la piraţii cunoscuţi din regiunea Caraibe între 1715 şi 1725, a evidenţiat faptul că 35% erau englezi, 25% proveneau din coloniile americane, 20% din Antile (îndeosebi din Jamaica şi Barbados), 10% erau scoţieni şi 8% galezi. Cele 2% rămase se împărţeau între francezi, olandezi, spanioli sau chiar suedezi. Aproape trei sferturi fuseseră marinari înainte de a se ocupa de piraterie, majoritatea avînd între 20 şi 30 de ani (media de vîrstă fiind de 27). Existau şi mulţi oameni de culoare în echipajele piratereşti. Atunci cînd a fost capturat, echipajul lui Bartholomew Roberts cuprindea 187 albi şi 75 oameni de culoare, majoritatea foşti sclavi evadaţi de pe plantaţiile Indiilor de Vest. Avînd în vedere că aceştia nu erau în nici un caz oameni ai mării, se pare că erau folosiţi pe post de servitori; sînt însă dovezi că, odată cu trecerea timpului, au existat şi încercări de a-i integra. Pe de altă parte, ei arătau o cruzime excesivă, de vreme ce, odată capturaţi, nu puteau avea altă soartă decît ştreangul sau sclavia. Aceeaşi diversitate se regăsea şi în felul în care se îmbrăcau aceşti „tîlhari ai mării“. Dacă, iniţial, piraţii purtau o îmbrăcăminte specifică marinarilor, pe măsură ce timpul trecea şi garderoba se îmbunătăţea prin capturi, imaginea acestora trebuie să fi devenit peste măsură de pestriţă. Există, de altfel, mărturii despre piraţi conduşi spre eşafod într-o vestimentaţie de-a dreptul luxoasă. La moartea sa, survenită pe puntea propriei corăbii, se spune că Bartholomew Roberts purta pantaloni şi vestă dintr-o stofă splendidă de Damasc, o pană roşie înfiptă în bonetă, în jurul gîtului, un lanţ de aur cu o mare cruce cu diamante care atîrna de el, o sabie şi două pistoale prinse de capătul unei eşarfe de mătase aruncate peste umăr.
Cum se luau deciziile în grupurile de piraţi
Uneori, pentru a se amuza, piraţii organizau aşa-zise procese în care ridiculizau ceea ce urma să se întîmple cu ei în situaţia în care ar fi fost capturaţi şi duşi în faţa unui tribunal al Amiralităţii. În cartea O istorie generală a piraţilor, apărută în 1724 şi care îl are drept autor pe un oarecare căpitan Charles Johnson (un pseudonim, se pare, pentru Daniel Defoe), e descrisă o astfel de pseudojudecată, desfăşurată pe o insulă pustie, nu departe de Cuba. Uneori însă, falsele procese aveau un efect mult prea puternic asupra unora dintre ei, probabil aflaţi sub influenţa alcoolului. Este consemnat un caz din 1717, cînd acuzatul a fost atît de impresionat de şaradă, încît a ajuns să creadă că urmează cu adevărat să fie spînzurat. Aşa că a aruncat o grenadă în „judecător“, apoi şi-a scos sabia de abordaj şi a retezat braţul celui care juca rolul procurorului.

(va urma)
MANUEL STĂNESCU
IRINA MANEA

COMENTARII DE LA CITITORI