O incursiune în istoria pirateriei (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Adevărul istoric: piraţii găseau rareori cufere pline cu monezi (2)
Coloniştii nu aveau decît foarte rar monedă asupra lor, iar o monetărie în colonii nu a existat decît după Războiul de Independenţă (1775-1783). Schimburile economice între piraţi şi colonişti mai rotunjeau veniturile primilor şi cu ceva monedă. Se găsea în circulaţie o diversitate de monede, aparţinînd multor naţiuni; drept urmare, fiecare pirat era şi agent de schimb. Deşi un caracter fictiv, un pirat din celebrul roman Comoara din insulă, de Robert Louis Stevenson, deţinea un carneţel cu un tabel de conversie al monedelor franceze, spaniole şi engleze, problema fiind una reală. Majoritatea celor jefuiţi de piraţi nu deţineau însă monede. Navele comerciale din zonă transportau zahăr sau rom din Jamaica, tutun din Caroline, lemn din America Centrală sau bunuri manufacturiere din Europa. Alte încărcături des întîlnite erau bumbacul sau sclavii. Transporturile de monede sau aur brut erau extrem de bine protejate şi n-ar fi putut fi atacate de piraţi. Cercetări recente sugerează că cel mai profitabil era comerţul cu sclavi. De aceea, e greu de crezut că piraţii au îngropat numeroase comori, în condiţiile în care moneda era foarte rară, iar celelalte mărfuri perisabile.
„Trecerea pe sub chilă“ – pedeapsă de o cruzime extremă
(…) O pedeapsă foarte des utilizată pentru infracţiuni minore era primirea unei lovituri de bici din partea fiecărui membru al echipajului. Exista şi pedeapsa „trecerii pe sub chilă”. Victima era legată de mîini şi atîrnată de un capăt al vergii centrale, picioarele fiind legate cu o altă frînghie. Aceasta era trecută pe sub chilă şi scoasă în partea cealaltă a navei. În timpul acestei manevre, spinarea pedepsitului era răzuită de cochiliile ascuţile ale scoicilor lipite de chila navei. Procesul se relua de trei ori. Această metodă de pedepsire de o cruzime extremă era însă întîlnită mai degrabă pe navele militare.
Cartea Robinson Crusoe, inspirată dintr-o poveste reală
Părăsirea pe o coastă sau pe o insulă pustie reprezenta o altă pedeapsă foarte aspră. Foarte puţini erau cei care supravieţuiau unei asemenea încercări. Cea mai exactă relatare a unui pirat părăsit pe o insulă pustie a făcut-o Daniel Defoe în celebrul roman Robinson Crusoe. Ficţiunea a fost inspirată din aventurile unui marinar pe nume Alexander Selkirk (1676-1721), membru în echipajul bucaniérului englez William Dampier (1651-1715), un individ care, după ce a pus mîna pe o încărcătură de tinere sclave de culoare, a schimbat denumirea navei în Bachelor’s Delight (Deliciul Burlacilor). Dampier a fost, poate, singurul pirat care a efectuat o călătorie în jurul lumii, timp în care a ţinut şi un jurnal. Selkirk, ofiţer cu navigaţia pe una dintre navele lui Dampier, a fost abandonat pe o insulă pustie avînd la dispoziţie doar „hainele şi aşternutul de pat, o puşcă, ceva praf de puşcă, gloanţe, tutun, o toporişcă, un cuţit, un ceainic, o Biblie, cîteva scule, instrumentele şi cărţile sale de matematică“. Era în 1704. În februarie 1709, a fost recuperat tot de Dampier, care, pe atunci, se alăturase unei expediţii piratereşti condusă de căpitanul Woodes Rogers (1679-1731). Povestea lui Selkirk a fost publicată în 1712, într-o carte apărută la Londra; în 1719, apărea Robinson Crusoe. (…)
Pirateria, nu doar pentru bărbaţi – Povestea femeilor care au cucerit mările
Bogata şi spectaculoasa istorie a pirateriei, activitate rezervată aproape exclusiv bărbaţilor, devine şi mai interesantă dacă ne îndreptăm privirea spre cîteva personaje feminine care au sfidat normele sociale şi au ales drumul mărilor. (…) Istoricul grec Polybius (c.200- c.118 î.Chr.) ne povesteşte, de pildă, despre Teuta, regina Illyriei, care, în Secolul al III-lea î.Chr., îşi întăreşte atît de mult autoritatea după moartea soţului încît îndrăzneşte să declare război tuturor puterilor maritime ale vremii. Un război pirateresc, în care micile sale corăbii atacau şi jefuiau aşezări de pe coasta Adriaticii. Doar puterea Romei îi împiedică reginei expediţiile de jaf.
Mai multe războinice vikinge şi o regină irlandeză (1)
Tradiţia vikingă păstrează amintirea, greu de spus dacă este reală sau mitică, a mai multor războinice talentate. Una dintre ele se numeşte Alfhild, fiica unui rege suedez care ar fi trăit prin secolul al IX-lea, după o legendă păstrată de cronicarul danez Saxo Grammaticus (c. 1150- c.1220) în Faptele danezilor. Povestea spune că prinţesa, în loc să accepte măritişul cu prinţul danez Alf, alege, pentru o vreme, împreună cu un grup de prietene, calea pirateriei, îmbrăcîndu-se în armură de bărbat, rămînînd fecioară şi terorizînd apele Mării Baltice.

(va urma)
MANUEL STĂNESCU
IRINA MANEA

COMENTARII DE LA CITITORI