O întrebare pentru agenţii CIA care taie şi spînzură în România:

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

CHIAR NU VĂ E RUŞINE?

 

Asist, de ani de zile, la batjocura incredibilă la care e supusă ţara noastră de agenţii CIA. Nu sînt senzaţionalist, mă feresc de teoriile conspiraţiei, nici nu „plec la dribling“, adică nu „muşc“ orice informaţie care mi se livrează. Şi, ca un corolar, nu am mania persecuţiei. Adică manifest prudenţa necesară şi am o judecată sănătoasă. Şi mai am ceva: surse de informare de cea mai bună factură, verificate în timp. Şi mai am un selector, creat şi rodat în mai bine de 40 de ani de presă. În 1973, pe cînd nu împlinisem 24 de ani, am publicat în ziarul la care lucram, „România liberă“, o anchetă-bombă, despre fraudele săvîrşite la Fabrica „Tricodava“. Nu m-aş fi descurcat singur, fiindcă nu sînt nici finanţist, nici poliţist – mărturisesc, acum, după mai bine de 4 decenii, că am fost ajutat de viitorul soţ al sorei mele, Lidia, care era şeful Corpului de Control al Ministerului Industriei Uşoare. Ce-am făcut eu? Am pus cap la cap şi am dat formă gazetărească investigaţiilor făcute de el şi în România, şi peste Ocean. Erau fraude de milioane de dolari. Spre cinstea lui, Octavian Paler (care era redactorul-şef al acelui excelent ziar) a avizat materialul meu, aşa încît, într-o bună dimineaţă, acesta a fost publicat, începînd chiar de pe pg. 1. A fost un veritabil şoc! La care s-a adăugat şi elogierea textului, în seara aceleiaşi zile, la Europa Liberă. A doua zi, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să fie dată afară toată conducerea fabricii. De atunci şi pînă acum, eu am ţinut foarte sus ştacheta surselor de informare şi a exigenţelor. Îi aud pe unii novici repetînd, papagaliceşte, un clişeu: că ei verifică o informaţie la 3 surse (?!). De ce la 3 şi nu la 4, sau la 2? Nimeni nu poate spune. Atunci cînd, de pildă, nepotul de frate al Poetului Naţional, colonelul Gh. Eminescu, mi-a spus, direct, în locuinţa lui din Vatra Luminoasă, că I.L. Caragiale i-a spart lui Mihai Eminescu biroul de la „Timpul“, furîndu-i nişte documente compromiţătoare despre liberali, pe care le-a predat acestora – la cine ar fi trebuit să mai verific autenticitatea informaţiei? Nu mai trăia nimeni dintre protagonişti. Era o amintire de familie. Venind mai spre zilele noastre, am primit şi alt gen de informaţii, dintr-o singură sursă, absolut credibilă.

Mai întreabă unii: „Domnule, ai verificat bine? Dacă e o intoxicare?“. Nu, nu e o intoxicare. Falsurile de genul acesta au un miros specific, pe care un om ca mine, uns cu toate alifiile, îl simte de la o poştă. Aşa şi cu închisorile CIA de pe teritoriul României. Aşa şi cu „cozile de topor“ care toarnă, aproape zilnic, la Ambasada SUA. La începutul anilor ’90, Victor Surdu (care fusese ministru adjunct al Agriculturii) a aflat că oamenii politici români sînt invitaţi la Ambasada SUA. S-a îmbrăcat omul elegant şi s-a prezentat. „Dvs.? – l-a întrebat un ofiţer în civil, la intrare. Cum vă numiţi? Victor Surdu? Ne pare rău, dar nu sînteţi pe listă!“. Şi a plecat bietul om, mîhnit şi uluit. El fusese de bună-credinţă, a crezut în democraţie, în puterea dialogului etc. A fost un duş rece pentru el. După mai mulţi ani, primarul oraşului Phoenix, din Statul Arizona, mi-a trimis nu una, ci două invitaţii scrise. El şi comunitatea românească din acel stat (peste 30.000 de români) îmi făceau onoarea să mă invite. Nu prea doream. Nu-mi plac zborurile lungi, cu avionul. Dar oamenii au insistat. Pînă la urmă, m-am deplasat la Ambasada SUA, unde un consul mi-a dat viza. Amicul meu, care mă însoţea, Radu Toma (coleg de presă, din 1974), efectiv plîngea de bucurie. După cîteva zile, senatorul PRM Viorel Duca (el însuşi cetăţean american) a venit la mine acasă şi mi-a spus: „Domnule preşedinte, am aflat ceva foarte urît: ei pretind că vă lasă să intraţi în SUA, dar vor să vă umilească şi să vă întoarcă din drum, sub un pretext oarecare“. Da, recunoşteam stilul. Aşa au făcut mitocanii ăştia şi cu alţi oameni incomozi. Normal că am renunţat, mai ales că nici înainte n-aveam nici o tragere de inimă. E clar că sînt pe Lista Neagră a talibanilor care conduc America. Oameni suferind de o maladie cumplită: maccarthysmul. Ăştia văd, în orice, un duşman. Mă simt onorat că pe această listă sînt coleg, peste timp, cu personalităţi ilustre: Charlie Chaplin, Albert Schweitzer, Ernest Hemingway ş.a. Nu ştiu cine le-a băgat americanilor în cap că ei deţin monopolul democraţiei şi al luptei pentru drepturile omului. Care om? Cumva omul torturat la Guantanamo şi în închisorile CIA? Sau poate omul ucis, în sute de mii de feluri, la Hiroşima – uzină a morţii pe care am vizitat-o, în decembrie 1986? Ce diferenţă este între lagărul de exterminare de la Auschwitz – pe care, de asemenea, l-am vizitat, în mai 2004 – şi lagărul de exterminare de la Hiroşima? Nici una! Şi Hitler, şi Truman au fost nişte criminali în serie.

Astăzi, americanii au găsit pe unii mai proşti şi mai ticăloşi ca toţi cei pe care îi întîlniseră, pînă acum, în America Latină, în Asia, în Africa. Nu-şi imaginau o asemenea „pomană a porcului“. Obţin tot ce vor, pe tavă. Au vrut să instaleze o bază – mai mult subterană decît la suprafaţă? Imediat s-a aranjat. Au vrut un scut antirachetă contra Moscovei? Nici un fel de problemă. Au vrut să patruleze, ca Vodă prin lobodă, în Marea Neagră? La dispoziţie! Ei taie şi spînzură ca pe o plantaţie de sclavi. Toate alegerile prezidenţiale din România sînt fraudate, la ordinul lor, din 1996 încoace. Pentru că din acel an şi pînă acum au fost declaraţi învingători cei care, de fapt, pierduseră: Emil Constantinescu (1996), Ion Iliescu (2000), Traian Băsescu (2004 şi 2009), Klaus Iohannis (2014). România nu mai e o ţară, ci o moluscă gelatinoasă. O meduză fără şira spinării. Fac stăpînii yankei ce vor ei. Omoară oameni cu maşina – dar nu păţesc nimic. Provoacă tot felul de accidente, beţi morţi – dar totul se muşamalizează. Ne vîră pe gît vechiturile lor militare (cum sînt avioanele F16, unele fabricate în 1965) – şi lacheii instalaţi, de ei, la Putere se gudură ca nişte javre şi îndatorează ţara cu miliarde de dolari. Sincer să fiu, nu-mi imaginam că ţara asta poate să dea un procent atît de mare de „cozi de topor“. Nu vă e, mă, ruşine? Cu voi vorbesc, cu lichelele băştinaşe, dar, mai ales, cu neamurile proaste care ne-au pus cizma pe gît…

CORNELIU VADIM TUDOR

21 ianuarie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI