O istorie a farselor (11)

in Lecturi la lumina ceaiului

Lobsang Rampa (2)

Toate acestea (şi mult mai multe) sînt explicate în ,,Povestea lui Rampa”, cea de-a treia carte din seria lui Hoskins. În cuprinsul ei, autorul afirmă, de asemenea, că, în semn de recunoştinţă pentru darul primit – corpul gazdei sale -, lama Lobsang Rampa îi anulase datoria karmică. Nu mai conta deloc ce ar fi putut dovedi cineva despre trecutul lui. Evident, erau o mulţime de baliverne, dar cine o putea demonstra? La jumătatea drumului dintre afirmaţiile fondatorului teozofiei, Madame Blavatsky – sau ale altora sfătuiţi, în mod similar, de spirite tibetane -, şi afirmaţiile ulterioare ale lui Castaneda despre modul în care a primit învăţături de la deconcertantul Don Juan brujo, din tribul Yaqui, apare Hoskins, întrupîndu-l pe Lobsang Rampa, în permanentele sale născociri despre minuni oculte. Extrem de convenabil, deoarece l-au transformat într-un om mult mai bogat decît ar fi putut fi vreodată obişnuitul Cyril Henry Hoskins.

Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930)

Acest faimos autor al romanelor cu Sherlock Homes, pe lîngă cariera de creator literar, a urmat şi o carieră de ocultist şi spiritist. În aceste domenii, realizările sale nu au avut foarte mare succes. Păcălit de celebra farsă a ,,zînelor de la Cottingley” şi insistînd că recunoscutul iluzionist, Harry Houdini, totodată „cel mai mare medium fizic al timpurilor modeme”, a fost un farsor – nu ca experta în spiritism Margery Crandon -, pînă la sfîrşitul vieţii sale, era privit de multă lume drept un naiv. Aşa cum se sublinia în articolul „Făptaşul de la Piltdown“ (revista „Science“, nr. 83), este posibil ca el, şi nu Charles Dawson, să se fi aflat în spatele măreţei farse a Omului de la Piltdown.

Un doctor pensionat căruia îi plăceau glumele, Conan Doyle era expert în anatomie şi, interesat fiind de teoria evoluţiei şi de paleontologie, a descoperit fosile de dinozaur în apropierea casei sale. În 1912 (anul în care a fost anunţată descoperirea Omului de Piltdown), a publicat „Lumea pierdută“, un roman fantastic, în care curajosul profesor Challenger (fotografia personajului de la începutul poveştii îl reprezenta de fapt pe Conan Doyle, deghizat) descoperă un platou amazonian în care dinozaurii şi oamenii-maimuţă au supravieţuit trecerii timpului. Doar la 7 mile depărtare de locuinţa lui, el vizita deseori groapa cu nisip şi pietriş de la Piltdown, unde îi urmărea pe Dawson şi Woodward cum sapă şi îi încuraja atunci cînd descopereau ceva. Mai mult de atît, avea acces uşor la materialele folosite în farsă: un vechi craniu uman, o falcă de urangutan, un dinte fosilizat de hipopotam şi alte obiecte de acest gen. Dovezile sînt doar circumstanţiale, dar – cine ştie?

Ca rezumat al poveştii despre familia Conan Doyle – farsorii – este faptul că, în 1912, Sir Arthur a cumpărat de la unii dintre admiratorii săi o poveste cu Sherlock Holmes, „Bărbatul căutat“, gîndindu-se că, într-o bună zi, ar putea să-i fie de folos. În 1942, fiul său, Adrian, a găsit cartea într-un cufăr şi, pretinzînd că este scrisă de mîna tatălui, a vîndut-o revistelor din Marea Britanie şi SUA. Nu se ştie dacă el a crezut cu adevărat că tatăl său crease varianta corectă, dar cînd adevăratul autor al nuvelei i-a trimis o scrisoare cerîndu-i să pună capăt farsei şi să declare adevărul, Adrian l-a dat în judecată pentru calomnie. Din fericire, autorul păstrase scrisorile de la Sir Arthur, prin care se dovedea tranzacţia iniţială.

(va urma)

STUART GORDON

O istorie a farselor (10)

COMENTARII DE LA CITITORI