O istorie a farselor (13)

in Lecturi la lumina ceaiului

Paul Kammerer (1880-1926) (3)

Afirmaţia lui Paul i-a revoltat pe neodarwinişti, precum biologul englez William Bateson, care, după 1910, l-a atacat perfid pe Kammerer în paginile revistei ,,Nature”, aruncînd îndoieli asupra procedurilor folosite de acesta şi indicînd (totuşi, fără dovezi) că ar fi vorba de o fraudă.

Era Bateson gelos? El însuşi incapabil să crească în captivitate broaştele-moaşă, în 1886, la vîrsta de 26 de ani, plecase în Asia, căutînd dovezi cu care să susţină teoria trăsăturilor dobîndite. Eşuînd în demersul său, s-a îndreptat către altceva: a introdus genetica lui Gregor Mendel în Anglia, argumentînd că unităţile ereditare – „genele” – nu se contopesc, sînt ca nişte bucăţi de marmură rezistente, statice, care se combină în modele tip mozaic. Totuşi, controversa lui cu opozanţii teoriei lui Mendel (ironic, mai tîrziu a reieşit că Gregor Mendel alterase corectitudinea statisticilor pentru a-şi „dovedi” teoriile) nu a fost nimic în comparaţie cu războiul purtat împotriva lui Kammerer – un război cu tonalităţi politice. Pentru că, în timp ce duşmanii lui erau, în principal, americani sau englezi, reputaţia lui Kammerer a rămas nepătată în Austria, Germania şi (după 1917) în nou-formata URSS. Într-adevăr, în 1925, la un an după ce a publicat ,,Moştenirea trăsăturilor dobîndite”, Kammerer a fost invitat să înfiinţeze şi să conducă un institut de cercetare la Moscova, în special la recomandarea psihologului Ivan Pavlov.

Înainte de a putea pleca spre Est, a primit lovitura. În august 1926, dr. Kingsley Noble, de la Muzeul American de Istorie Naturală, a descoperit, în timp ce efectua teste asupra ultimelor specimene rămase de Alytes, o decolorare de importanţă crucială a perniţelor broaştelor nupţiale atunci cînd acestea au fost injectate cu cerneală indiană – o dovadă evidentă de fraudă. Şi cînd, o lună mai tîrziu, Kammerer s-a împuşcat pe un deal din afara Vienei, totul a început să capete sens. Se sinucisese, pentru că nu ar fi suportat ruşinea de a fi demascat.

Totuşi, în Cazul broaştei-moaşă (1973), Arthur Koestler oferă dovezi care sugerează că o persoană sau mai multe persoane necunoscute au realizat injecţia cu pricina pentru a-l discredita pe Kammerer. Acesta din urmă negase orice fel de fraudă din partea sa. „Oricine, în afară de mine, care a avut interesul de a comite astfel de modificări poate fi cel puţin suspect”, le scria el viitoarelor gazde ruse, cu o zi înainte de a muri. Şi, după cum notează Koestler, acest om instabil psihic şi pasionat mai încercase o dată să-şi curme viaţa, în 1923, deprimat în urma unei aventuri romantice. Chiar înainte de moartea lui Kammerer, Grete Weisenthal, dansatoare solo la Opera din Viena, refuzase să-l însoţească la Moscova. În plus, finanţele lui erau în primejdie, economia austriacă prăbuşindu-se în acea vreme. Dezamăgit în dragoste, îngrijorat din cauza banilor, apoi supus unor acuzaţii dezastruoase de fraudă – e posibil ca toate acestea să fi contribuit la moartea lui.

Acum, deşi mulţi sînt nemulţumiţi de neodarwinism, situaţia rămîne la fel cum era descrisă acum un secol de Samuel Butler: „Lamarck a fost atît de sistematic batjocorit, încît oricine ar încerca să-i ia apărarea ar săvîrşi o sinucidere mai puţin filozofică”. În cazul lui Kammerer, sinuciderea a fost reală.

(va urma)

STUART GORDON

O istorie a farselor (11)

COMENTARII DE LA CITITORI