O lecţie nepreţuită a istoriei: Pohta Marelui Român

in Editorial

Motto: „Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atît ca om, cît şi ca neam în fiecare clipă”. (Mihai Viteazul)

Destinul său seamănă cu destinul ţării: a îndrăznit să viseze, dar a fost folosit şi trădat de „lumea civilizată”, în ale cărei vorbe frumoase şi „gîndire evoluată” a crezut. De aceea cred că retrăirea epopeei lui Mihai Viteazul este mai necesară acum, decît orice comentariu al oricăror aparenţe politice. Trecutul nu poate fi lăsat în urmă – este o lecţie pe care, dacă nu o cunoaştem, nu vom avea parte de prezent, ci de un şir de regrete tardive.

Povestea Viteazului o cunoaştem din legende – un conducător genial şi de o vitejie fără seamăn – născut, din păcate, într-o ţară mică şi supusă unui imperiu, se hotărăşte să se lupte cu destinul. Reuşeşte, profitînd şi de interesele divergente ale puterilor Europei şi făcînd orice sacrificiu personal. Mihai Viteazul a stîrnit un curent eroic în toată lumea creştină, alături de el luptînd viteji din Serbia şi Albania, dar şi secui şi cavaleri din vestul Europei.

Planurile lui Mihai Viteazul au fost pe cît de măreţe, pe atît de realiste – acest din urmă aspect fiind apreciat şi de curtea imperială austriacă. L-au folosit pentru a redesena politic regiunea, apoi au decis că nu trebuie să meargă mai departe, dar mai ales să nu scape de sub control o asemenea personalitate puternică. A urmat trădarea, mai întîi fiind ucis comandantul său de încredere, sîrbul Baba Novac – Starina Novak, pe numele său sîrbesc – un uriaş, bătrîn de peste 70 de ani, despre care se spune că avea o forţă herculeeană. Baba Novac şi sîrbii săi au fost singurii care au luptat voluntar alături de Mihai, fără a pretinde vreo plată. Novac a făcut minuni de vitejie în toate luptele, a ocupat în numele lui Mihai Moldova pînă la Hotin, a oprit doar cu voluntarii săi sîrbi invazia unei importante armate poloneze în zona Prahovei. Nobilimea maghiară l-a arestat în timp ce se afla într-o solie diplomatică şi l-a executat în chinuri groaznice, arzîndu-l pe rug în piaţa publică din Cluj. Fiul cel mare, Gruia (lui) Novac avea să-i urmeze bătrînului comandant ca legendă a luptei pentru dreptate şi libertate, devenind unul dintre cei mai vestiţi haiduci. Mihai revine în Cluj după marea victorie de la Gorăslău şi pune un steag valah pe locul unde fusese torturat prietenul său. Peste numai cîteva zile, pe 19 august stil nou, este atras în capcană de generalul imperiului, Giorgio Basta, la comanda împăratului Rudolf al II-lea – şi este asasinat de un grup de mercenari valoni. „Şi aşea s-au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutu nemţilor”, scrie scurt şi concluziv Miron Costin.

Letopiseţul Cantacuzinesc povesteşte batjocura la care a fost supus trupul voievodului: „Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii”. Asasinii nu au permis ca trupul să fie înmormîntat creştineşte şi abia după trei zile, voluntarii sîrbi au reuşit să ia trupul şi să-l îngroape pe cîmpia Turzii. Capul retezat al voievodului are o poveste mai complicată, care se împleteşte cu istoria noastră, căpătînd o adevărată sacralitate pentru fiinţa naţională a României. Capul a fost mai întîi arătat generalului Basta, apoi lăsat pe hoitul unui cal ucis cînd a fost omorît şi Mihai. Unele legende spun că ar fi fost chiar calul cel alb al Viteazului… Conform unor versiuni istorice, printre care şi Letopiseţul Cantacuzinesc „Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a adus în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste ca pe un domn”. Deşi numele boierilor Turturea (sau Turtulea) apare legat de proprietatea unor importante moşii în actuala zonă a Ilfovului, este posibil ca sub acest nume să se ascundă unul dintre bravii căpitani ai Viteazului, care ar fi avut interesul să i se piardă identitatea. Unul dintre motive ar fi chiar moştenirea sacră – capul lui Mihai Viteazul. Faima voievodului şi a marelui său act politic şi militar se transformase în legendă – iar ura nobilimii maghiare nu s-a potolit odată cu moartea românului care îi învinsese. Începînd cu „pîngărirea” Mînăstirii Dealu de către prinţul Gabriel Bathory, în 1610, continuînd cu tentativele de jaf  din 1690 şi 1738, tot din partea unor grupuri maghiare şi habsburgice, capul voievodului a fost sub ameninţare.

Pericolul reapare odată cu primul război mondial, după înfrîngerile suferite de armata română şi pericolul ocupării ţării de către germani şi aliaţii lor, austro-ungarii şi turcii. Nicolae Iorga are presimţiri şi îi cere şi îl ajută pe preotul Alexandru Dolinescu, de la Liceul militar de la Mînăstirea Dealu, să ia capul voievodului şi să-l ducă la mitropolia din Iaşi. La scurt timp, însă, apare pericolul ocupării totale a României şi atunci, în 1917, Petrache Gîrboviceanu, administratorul Casei Bisericilor şi apropiat al lui Spiru Haret, primeşte sarcina, din partea ministrului Cultelor I.G. Duca, de a duce capul Voievodului Unirii în Imperiul Rus, către Cherson şi Crimeea. Petrache Gîrboviceanu are parte de multe aventuri, Rusia trecînd prin perioada Revoluţiei, iar zona Crimeei fiind una dintre cele mai disputate. Craniul este ascuns într-o cutie de pălării şi aşa se reuşeşte readucerea cu bine în ţară. În 1920, craniul sacru revine la Mînăstirea Dealu, într-o adevărată procesiune naţională condusă de regele Ferdinand, cel care a avut un adevărat cult pentru Mihai Viteazul. De atunci, comentează poetic istoricii, capul lui Mihai Viteazul şi-ar fi găsit liniştea.

Cel care a înţeles că figura lui Mihai trebuie să devină un simbol al luptei naţionale a fost un alt teoretician şi idealist al României independente şi puternice, Nicolae Bălcescu. Lucrarea vieţii, dedicată acestui măreţ scop, „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”, apare postum, prin grija lui Alexandru Odobescu, personaj-cheie al culturii, limbii şi istoriografiei române. Odobescu a fost cel care, prin cercetările sale, a redat românilor paginile istoriei vechi; în acelaşi timp, a cercetat şi aspecte importante legate de Mihai Viteazul – lui datorîndu-i-se realizarea primelor schiţe ale craniului voievodului. Odobescu tipăreşte pentru prima dată în volum lucrarea fundamentală a lui Bălcescu în anul de cumpănă 1877, marele voievod aducînd astfel un plus necesar spiritului patriotic exact cînd trebuia – în momentul deciziei ca România să intre în războiul ruso-turc pentru a-şi obţine independenţa. Fiul colonelui Ion Odobescu, ofiţer al armatei ruse şi cel care (re)creează, în 1840, armata Ţării Româneşti, Alexandru Odobescu a fost căsătorit cu Alexandra (Saşa), fiica naturală a lui Pavel Kiseleff. Mai tînăr decît paşoptiştii, Odobescu i-a însoţit în exilul de la Paris, şi a înţeles de la Bălcescu rolul istoriei în modelarea viitorului naţiunii; a văzut în Nicolae Iorga un urmaş întru această idee şi l-a susţinut, avînd un cuvînt greu de spus în cariera marelui savant.

Închei cu remarca de la începutul acestui text – tragismul destinului Marelui Voievod seamănă întrucîtva cu destinul României: viteazul care a îndrăznit să viseze că îşi va putea uni şi ridica ţara a fost folosit şi trădat de „lumea civilizată”. Ce înseamnă Mihai Viteazul pentru viitor? Este dovada că nu putem fi definiţi prin ceea ce părem azi – nişte neputincioşi servili, care renunţă la credinţă, tradiţii şi mîndrie naţională. Mihai Viteazul e speranţa că, la un moment dat, românii vor fi altfel.

Am scris acest articol pentru că, pe 19 august (9 august stil vechi) este ziua martiriului Marelui Român – o zi care trebuie trecută cu cel mai roşu însemn în calendarul sufletului românesc.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI