O noapte de mai

in Lecturi la lumina ceaiului

Ningea cu petale în noaptea aceea…

Se ridicase deasupra oraşului o Lunã imensã, incredibilã, ca într-un îndelung premeditat decor. Misterios, în pieptul micii coline, se decupau turnurile Mînãstirii Vãcãreşti.

… Lãsasem departe voioşia, bine hrãnitã cu licori, de la Lido. Mai exact spus, evadasem dintre acei oameni, pasionaţi de paradoxuri, trecînd cu uşurinţã cuvîntul înaintea ideii, anulînd, între douã sorbituri de whisky, oameni şi cãrţi. Nu, nu era locul meu acolo! Judecãţile asupra oamenilor m-au terorizat întotdeauna, poate tocmai pentru cã n-am putut nicicînd sã mã grãbesc a le formula. Omul l-am asemãnat întotdeauna ca un univers labirintic, gîndindu-l îndatorat nu numai certitudinii, ci şi imprevizibilului. Şi cînd faptele limpezi m-au obligat sã mã decid la o calificare a cuiva, am fãcut-o cu pãrerea de rãu a celui deprins sã creadã cã mai importante sînt zilele ce vor urma din viaţa unui om, decît cele ce s-au petrecut, bune sau rele.

Poate totuşi nu aş fi plecat şi m-aş fi lãsat asediat de muzica, surprinzãtor de liniştitã, dacã… Dacã n-ar fi apãrut, într-un comun costum popular, tînãra cîntãreaţã cu faţa prelungã, urmãritã de mîinile scãpate din frîu ale unora, cîntãritã negustoreşte de alţii. Poate cã nici nu era aşa. Poate datoritã stãrii mele de spirit eram gata sã suspectez pe toatã lumea de primitive porniri erotice. Ce importanţã mai are? Cert este cã la apariţia tinerei cîntãreţe, unul dintre comeseni a exclamat, privindu-mã:

– Parcã-i din Grigorescu!

L-am privit cu uimire, cu bucurie, pe cel care aruncase replica, mi s-a pãrut admirativã, şi pe care îl socotisem, pe nedrept, un citadin desensibilizat. Mã grãbisem, gîndeam, sã cred într-o preatimpurie blazare a cunoscuţilor mei. Şi, iatã cã unul dintre ei, adresîndu-mi-se, fãcea o asemenea constatare, contrazicîndu-mã.

– Asociaţia îmi pare mai mult decît fireascã!, l-am aprobat, încercînd sã aduc discuţia pe fãgaşul oricum de preferat eternei ciopîrţiri de glorii…

– Da – a adãugat acelaşi, strîngînd uşor pleoapele, subţiindu-şi privirile, cu arta omului de lume şi de nuanţã – da, dar îi lipseşte… carul cu boi!

Un hohot general s-a înãlţat în preajmã-mi..

Apoi, cîntãreaţa, la care nu puteai sã nu observi ovalul blînd al feţei, şi-a început repertoriul. Acelaşi, în fiecare searã. Cînta uşor artificial. Pãrea la un spectacol susţinut într-o salã de vatã. Pînã cînd, dintr-o datã, vocea s-a coborît parcã în adîncurile fiinţei şi a scos de acolo sunete grave. O imita vizibil pe Maria Tãnase, care a fost, fãrã îndoialã, unul din geniile cîntecului nostru popular. Deşi modelul era uşor detectabil, deşi tragismul celei care a fost Marea Împãrãteasã a cîntecului românesc era uşor trãdat prin imposibilitatea, explicabilã, de a ajunge la tulburãtoarele imprecaţii ale cunoscutului blestem („Cine iubeşte şi lasã / Dumnezeu sã-i dea pedeapsã“), senzaţia de autentic nu era absentã. Semn cã a-ţi cãuta sufletul pe cãrãrile unui înaintaş de seamã nu echivaleazã cu o autocondamnare artisticã. Evident, sînt împrejurãri cînd a urma un maestru nu te aşazã într-o situaţie de epigonism subaltern.

Am evocat-o, natural, în discuţia ce a urmat, pe cea care parcã surîdea trist dintre cuvintele tinerei cîntãreţe. Vocea inegalabilã, unicã, a marii artiste s-ar fi putut întîlni, într-un chip ideal, cu nuanţele fãrã limitã ale cuvîntului arghezian, am spus, la un moment dat. De aici s-a declanşat, în fond, tot ce a urmat. Cineva a avut cutezanţa crimei, de neiertat, a punerii creaţiei argheziene sub semnul întrebãrii, cu o revoltãtoare nonşalanţã. Dupã ce a azvîrlit primitivele-i vorbe, s-a înclinat, concentrat, asupra paharului înalt, dialogînd prin paiul de orez cu bãutura în care se îmbãiau douã cuburi de gheaţã.

L-am privit îndelung, îngrijorat, întristat, tulburat. În faţa celui mai nevinovat atentat la idolii mei literari, încerc întotdeauna o violentã senzaţie de durere fizicã. L-am privit îndelung, îngrijorat, compãtimindu-l şi, pretextînd un motiv oarecare, am plecat. Lãsîndu-i plãcerea de a mã forfeca în lipsã, mult şi bine. M-am îndreptat spre Atheneul Român, care trona, suveran al cetãţii, într-o atitudine de un luminos echilibru de icoanã. Dintre frunzele nematurizate ale arborilor, domina parcã eternitatea statuia lui Eminescu. Doar la cîţiva paşi de acest sacru spaţiu al ideii, cineva nãscuse, prin cuvinte, crima, cutezînd sã arunce vorbe fãrã noimã cãtre numele contemporanului, în viitorime, al Luceafãrului.

Am pornit, mai întîi, ca într-o cãlãtorie eliberatoare, cu maşina spre lacurile de la marginea oraşului, spre Bãneasa. Simţeam cum se transmitea volanului crisparea lãuntricã de care nu mã puteam desprinde. Plãmînii de noapte şi de zi ai metropolei respirau tihnit, tainic. Cît de captivante pot fi împrejurimile oraşelor, noaptea! Îi poţi auzi – dacã duci cu tine, din copilãrie, destãinuirile intime ale naturii, freamãtul îndepãrtat, şoptit, al cîmpiei. Undeva, în stînga, din grîu, speriatã de noapte, s-a înãlţat o pasãre. Şi grîul vãlurea lin, şoptitor. La marginea cerului, o stea aluneca încet,

ca-ntr-o joacã, fãrã a fi vãzutã de Lunã. Apoi, toate acele sunete fãrã înţeles, armonizîndu-se dupã legile nescrise ale orizonturilor, într-un concert de inefabile. La un moment dat, am renunţat la identificarea mulţimii sunetelor şi, învãluit în drumul lor onomatopeic, înãlţîndu-se de jos, de sub fire de iarbã, de sub lutul întunecat, luîndu-şi zborul, fãrã veste, ca o respiraţie ritualicã, spre cîmpia stelelor, am auzit liniştea cotropindu-mã.

Cîmpia nu mai era departe, şi neliniştea nu mã mai însoţea ca pe un datornic.

Am revenit în oraş,

i-am strãbãtut fãrã ţel strãzi necunoscute, cãutînd, ori vrînd sã uit ceva! Într-un tîrziu, nu ştiu cum am ajuns lîngã turnurile Mînãstirii Vãcãreşti, vegheate de Luna imensã, incredibilã, decorativã. Ştiam, în dreapta, strada ce urca spre Casa Lui, spre împãrãţia Marelui Meşter, pe care l-am divinizat de mult, din anii de liceu, cînd încã se mai auzeau în glasul profesorilor de literaturã ecourile stingheritoare ale unui niciodatã îndeajuns denunţat pamflet antiarghezian (auzi, paradox!), invectivã fãrã noimã, intratã de pe atunci într-o necesarã putrefacţie moralã. Acei ani de liceu, cînd Tudor Arghezi, marele nostru poet, nu fusese integrat manualelor şcolare, dintr-o jenantã obtuzitate, definitã ca atare puţin mai tîrziu. Prin repunerea în drepturile spirituale, de care cineva cercase sã se atingã, fãrã spaima de neuitãrile posteritãţii,

s-a fãcut un mare act de justiţie. Atentatul – ale cãrui circumstanţe îmi par, azi, fãrã interes – la unul din semeţele piscuri ale simţirii româneşti prin verbe, metaforã şi idee n-a putut decît, cel mult, înverşuna marele fluviu sã-şi urmeze calea, pe matca ce şi-o zidise prin efort genial şi predestinare. Din toatã platoşa de vorbe aruncate de un creion, înstrãinat vizibil de ideea de valoare naţionalã, în ograda fãrã pãreche a Meşterului, n-a mai rãmas nimic. S-a reînãlţat, însã, şi continuã sã se înalţe, dominatoare în conştiinţa româneascã şi universalã, opera Meşterului, a celui ce a ştiut sã adune în trupul versului, în imprevizibilul destin al frazei, fulgerãrile cuvîntului, împerechindu-le cu mînã de bijutier, iscînd cuvinte potrivite, inegalabile monumente ale expresiei literare.

Era tîrziu. M-am îndreptat cãtre Cetatea Mãrţişorului. Casa, undeva, la capãtul livezii, nimbatã de lumina Lunii, îşi visa amintirile. Pomii, pe trunchiul cãrora Meşterul îşi purtase palmele cu aceeaşi gingaşã afecţiune cu care înconjurase cuvintele, într-o unicã adoraţie, îşi legãnau lin ramurile încãrcate de flori albe.

Pe aici, prin aceastã livadã, cu pomi vîrstnici acum, tineri altãdatã, şi-a scris Tudor Arghezi o parte din viaţã. Multe nu se mai aud acum, aici… Nici pasul uşor al Domniţei care, de multã vreme, suferã în cartea poetului. Nici monotonul imn al visãrii. Nici paşii cutezãtori ai neastîmpãratului Zdreanţã, care şi-a ridicat, cu dezinvolturã, spre lume, mirificii lui ochi de faianţã.

S-au dus toate…

Şi au rãmas toate…

În tihna aleii, iarba, cãlcatã arare de paşi, dormea într-o vegetalã împãcare. Ştiam, undeva, sub scutul pomilor, îngemãnate, cele douã semne lãsate privirilor, pentru a spune cã acolo odihneşte cel ce a trudit cu har rodnic pe ogorul cuvîntului şi al gîndului, alãturi de legendara Doamnã Paraschiva, scoborîtoare din plaiurile Moldovei cãtre inima Poetului.

…L-am vãzut pe Tudor Arghezi, îndeaproape, în cîteva rînduri, în prilejuri, în genere, festive. L-am privit cu îndelungã sfialã şi am avut întotdeauna sentimentul cã – dacã s-ar fi ivit ocazia – mi-ar fi fost greu sã îngemãn cuvintele potrivite pentru a-mi exprima admiraţia întreagã. Nu o datã, pe cînd trãia poetul, mi-am oprit paşii în preajma Mãrţişorului, ducîndu-mi numai privirile pînã-n ferestrele Mãrţişorului, purtîndu-le cu sfialã spre locurile unde vorbele se supuneau unei alchimii, locuri ce vor uimi şi lumina fãrã contenire.

Peste tihna nopţii, a trecut uşor o brizã primãvãratecã. Copacii au început sã-şi legene, sub Lunã, ramurile sãrbãtorite-n petale. O ploaie albã, rotitoare – zbor de fluturi liliputani – a animat livada.

Trecea prin toate un duh de etern, şi n-ar fi fost de necrezut dacã s-ar fi întîmplat sã-l vãd pãşind agale, cu pasul mãsurat şi gospodar, pe însuşi poetul; întregind acest miracol al anotimpurilor, cãrora el a ştiut sã le fie oaspete pînã-n adîncuri şi sã le dea din viaţa Lui viaţã Pentru Totdeauna. Hotãrîndu-le netrecãtoare.

Da, sînt singur, am vãzut în acea noapte de mai cum pomii, scuturîndu-se lin de petale, scriau, cu frazele lor de flori albe, un poem veşnic pentru Poetul ce i-a odrãslit cãtre Viaţã ca pe nişte fiinţe.

Atunci, abia atunci cred a fi înţeles mai exact celebrele cuvinte, ivite din însãşi pana maestrului, despre Cetatea de poezie şi visare a Mãrţişorului: „Mãrţişorul e patria literaturii mele (…) Pentru mine, Mãrţişorul e un lucru de neuitat. Cred cã acolo mi s-a plãmãdit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul“.

Drumul mare al oraşului m-a aflat însoţit, astfel, cu liniştea certitudinilor.

NICOLAE DRAGOŞ (1982)

COMENTARII DE LA CITITORI