O poveste despre aristocraţia românească: Nadejda Ştirbey (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Într-una dintre reşedinţele aristocratice din Saxa, în Loschwitz, într-o lume liniştită şi aşezată, s-a născut, în anul 1876, prinţesa Nadejda, părinţii ei fiind principele George G. Bibescu şi prinţesa Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay. Aristocraţia europeană îşi trăia ultimele decenii de strălucire şi, ceea ce este foarte important, aristocraţia românească era de peste două sute de ani aspirată în familiile din înalta societate europeană. În consecinţă, Nadejda Ştirbey (1876-1955) a copilărit în Imperiul German, pentru a cunoaşte în tinereţe România, ţara tatălui, dar şi a soţului său, iar la maturitate să iubească foarte mult Franţa şi Parisul. În anul 1895, s-a căsătorit cu vărul ei de gradul al II-lea, principele Barbu A. Ştirbey (1872-1946). În Bucureşti, Nadejda a locuit fie la reşedinţa familiei Ştirbey de pe Calea Victoriei, fie la reşedinţa din Buftea, pe care o prefera celei din Bucureşti. Nadejda nu a trăit departe de problemele ţării adoptive, aflîndu-se la Bucureşti în timpul primului război mondial şi retrăgîndu-se apoi la Iaşi, în Moldova, între anii 1916 şi 1918, odată cu administraţia românească. A participat ca voluntară în corpul surorilor medicale pentru îngrijirea răniţior de război şi a refugiaţilor. Nu a părăsit România, toate întîmplările fiind trecute într-un jurnal pe care l-a ţinut în toţi aceşti ani. Fiind de cultură germană, Nadejda obişnuia să scrie în această limbă. Tot ea descrie şi revenirea la Bucureşti, în toamna anului 1918: „Călătoria, pe o ploaie torenţială, care nu a împiedicat primirile minunate în toate gările şi, în fine, sosirea la Bucureşti. Întîi, la gară, chipul mare şi bun al lui Berthelot, pe care se prelingeau lacrimi de bucurie, toate acele feţe strălucitoare, începînd cu cea a Reginei noastre în costumul de colonel de roşiori. Niciodată nu voi uita frenezia, entuziasmul spontan, nebun, al poporului, Şoseaua străjuită de trupele engleze, franceze şi române, bucuria de a le vedea defilînd împreună. …Acestea sînt momente care se întipăresc adînc în inimă şi pe care nimic nu poate să le şteargă. Întoarcerea în vechea noastră casă de la Bucureşti, oamenii plîngînd de bucurie că ne văd, în sfîrşit, în această reşedinţă străveche, prima noastră cină cu şampanie, bunătăţi, bucuria de a ne vedea îmbrăcaţi de gală în jurul unei mese, stînd de vorbă voioşi şi cu ofiţerii francezi… Mi se părea că visez punînd fiecare obiect la locul lui, apoi, cînd totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea”. Primele două decenii din viaţa cuplului s-au derulat în spaţiul vastei moşii de la Buftea, palatul bucureştean din Calea Victoriei nefiind locuit decît cu ocazia unor invitaţii în oraş sau a unor evenimente de familie (baluri, nunţi). Aşa cum reiese din corespondenţa purtată cu membrii familiei, Buftea a reprezentat căminul, Nadeja criticînd atît clima, cît şi societatea bucureşteană, ea preferînd un mod de viaţă retras. Apreciată de familie şi prieteni ca o soţie şi mamă devotată creşterii celor patru fiice, Nadeja s-a dedicat total unor activităţi creative în spaţiul căminului ei: pictează, brodează, croieşte, ascultă muzică simfonică, cîntă la pian şi vioară, scrie poezii, poveşti şi piese de teatru, comandă şi cultivă diferite plante în grădina sa, călăreşte, se ocupă de întregul complex de la Buftea. Personalitatea lui Barbu Ştirbey, un om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat şi negru, de o ţinută tipic englezească, i-a adus supranumele de „Prinţul alb“. Fiicele lui îl divinizau, spunîndu-se că, întrebate fiind cu cine vor să semene viitorii lor soţi, ele ar fi răspuns în cor: „Cu tata!“, ceea ce nu s-a întîmplat, desigur.

(va urma)
ADRIAN MAJURU

COMENTARII DE LA CITITORI