O poveste despre ciobani, sãlbãticiuni şi cîini în vremea vînãtorii, scrisã de un om care s-a retras de 8 ani din lume (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Am devenit cioban dintr-o necesitate spiritualã. Mitul care povesteşte originea strãmoşilor mei dezvãluie cum oaia a rãmas singurul animal sfînt, iar strãmoşii mei, nişte oameni nãrozi (nãrod înseamnã om dintr-o bucatã, capabil sã îndure vitregiile vremii şi vremurilor), au fost sortiţi, pe veci, sã fie ciobani la oile lui Dumnezeu. M-am simţit împlinit sufleteşte, dupã o adolescenţã zbuciumatã, abia datoritã oilor şi, prin ele, conştiinţei cã mã reintegrez în rînduiala milenarã a poporului meu. Întîmplãtor, apoi, am ajuns student al Facultãţii de Etnologie. Aşa mi-am însuşit cultura etnicã în mod conştient, lucid, lãsînd sã convieţuiascã în mine cercetãtorul şi obiectul cercetãrii sale. Formaţia ştiinţificã m-a învãţat sã caut, sã analizez, sã dezgrop şi sã desluşesc o lume dispãrutã sau transfiguratã; modul de viaţã mi-a prilejuit bucuria de a-mi însuşi aceastã lume, întocmai cum un şaman invocã şi se lasã posedat de un spirit. De 8 ani, trãiesc permanent în lumea oilor, a cîinilor, a sãlbãticiunilor, a duhurilor şi a ciobanilor adevãraţi. Prin ce vã voi povesti mai departe nu vã voi desluşi un mister; vreau doar sã vã dezvãlui profunzimile sale.

Iatã misterul:

România are cea mai mare populaţie de carnivore mari din Europa, în ciuda existenţei unei economii pastorale de mare anvergurã. Cum au putut supravieţui ciobanii alãturi de lupi, urşi şi rîşi? E o întrebare pe care şi-o pune încã restul Europei, în efortul de a reintegra aceşti prãdãtori într-o lume în care, vreme de sute de ani, nu şi-au mai gãsit locul şi în care nimeni nu vrea sã le mai facã loc. Asta deşi, spre deosebire de România, statele occidentale oferã crescãtorilor de oi despãgubiri de zeci de milioane de euro anual pentru stricãciunile produse de sãlbãticiuni. Astãzi, aceeaşi problemã se ridicã şi la noi, pe fondul unei legi a vînãtorii care, în loc sã protejeze ceva, a declanşat un adevãrat rãzboi pe care pãstorii se vãd nevoiţi sã îl ducã pe douã fronturi: pe de o parte, cu vînãtorii, pe de alta, cu lupii, urşii, rîşii, vulpile, mistreţii şi, mai nou, şacalii. O convieţuire paşnicã de mii de ani a fost periclitatã în mod iresponsabil printr-o şedinţã parlamentarã de cîteva ore. Subiectul a fost dezbãtut în fel şi chip de autoritãţi, oieri, mass-media şi publicul larg, iar dezbaterea e departe de a se fi încheiat. Deschid aici o perspectivã pe care nimeni nu a abordat-o: dimensiunea spiritualã a pãstoritului românesc. Poporul Român şi-a creat un sistem religios aparte, numit de Mircea Eliade creştinism cosmic. Acesta a supravieţuit în comunitãţile tradiţionale de pãstori mai mult decît oriunde şi el reprezintã cheia înţelegerii profunde a subiectului dezbãtut acum.

Sãlbãticiunile au toate rostul lor, rînduit dinainte. Ciobanul nu are voie sã le ucidã decît în condiţii extreme: cînd nu are cu ce se hrãni, în legitimã apãrare, ori cînd ele îşi încalcã propria rînduialã, devenind prea stricãtoare.

Spre deosebire de creştinismul Bisericii, în creştinismul cosmic omul nu se considerã stãpînul creaţiei, ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredinţat întreaga lume spre stãpînire, ci spre folosinţã chibzuitã. Nu spre vieţuire, ci spre convieţuire. Sãlbãticiunile din naturã, pãsãri şi animale, sînt semenii omului. Toate au fost, la un moment dat, fiinţe umane, dar au devenit animale în urma încãlcãrii unor tabuuri, în urma unor blesteme, ori prin voinţã divinã. Casa lor este muntele, codrul, cîmpia. Este întocmai mediul în care trãieşte ciobanul. Un mediu imprevizibil, plin de primejdii, populat de sãlbãticiuni, de spirite şi fiinţe mitice, care vegheazã asupra lor, impunînd o lege a naturii cãreia ciobanul trebuie sã i se supunã pentru a fi acceptat. Lupii şi urşii, şerpii, furtunile cu grindinã şi fulgere, pãdurile, pãşunile au zeitãţi, spirite ori fiinţe mitice protectoare, li se consacrã sãrbãtori şi au un cult încãrcat de credinţe şi superstiţii arhaice. Singurul loc în care ciobanul e stãpîn e vatra – vatra casei şi vatra satului. Vatra e spaţiul consacrat vieţii umane; odatã ieşit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie sã respecte rînduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacã respectã regulile din casa gazdei. De pildã, nu are voie sã fluiere ori sã chiuie dupã asfinţit şi i se interzic relaţiile sexuale în afara vetrei satului. Spiritele, fiinţele mitice care populeazã natura îl ajutã pe cioban sã supravieţuiascã în mediul ostil numai şi numai dacã face totul dupã rînduialã; de îndatã ce încalcã rostul, ele devin violente şi rãzbunãtoare. Sãlbãticiunile au toate rostul lor, rînduit dinainte. Ciobanul nu are voie sã le ucidã decît în condiţii extreme: cînd nu are cu ce se hrãni, în legitimã apãrare ori cînd ele îşi încalcã propria rînduialã, devenind prea stricãtoare. Iatã de ce, de cîte ori cineva din stînã se plîngea cã a venit ursul, baciul Nelu lu’ Boboacã din Jieţ spunea: „Fugi, bã, cã n-o venit nici un urs, noi am venit la el!“. Unchiu Culiţã al lu’ Pãtru nici nu se clintea din cojoc. „Lãsaţi-l, bã, striga, c-o ia pe-a lui şi sã duce!“. Dacã nu e închisã în obor, oaia pe care o ia ursul pleacã de bunãvoie. A existat un caz la stîna din Slãvei (Parîng) în care ciobanii au întors aceeaşi oaie de 5 ori din calea ursului şi a luat-o ursul a doua zi, pe pãşune. Dacã ursul sare în obor, nu ia orice oaie: aleargã printre ele pînã dã de cea potrivitã. Ciobanii cred cã ursul o vede roşie. Ursul nu ia decît ce îi e dinainte rînduit de divinitate, cu excepţia cazurilor cînd proprietarul oii o numeşte sã fie a lui. Se crede cã o oaie cãreia îi spui la necaz: „Mînce-te ursul!“, mai bine o tai, cã oricum ţi-o ia.

(va urma)

MARCU JURA, cioban

COMENTARII DE LA CITITORI