O poveste despre ciobani, sălbăticiuni şi cîini în vremea vînătorii, scrisă de un om care s-a retras de 8 ani din lume (2)

in Alte știri

Pe 1 august, se serbează Macoveiul, sau Ziua Ursului. Ciobanii nu lucrează şi ţin post negru, ca să facă şi ursul la fel tot restul anului cînd vine vorba de oi. În ceea ce priveşte lupul, lucrurile sînt mult mai complexe. Dacă ursul e poreclit „Nărodul“, pentru că vine la oi făţiş, cu puterea, lupul este temut şi asemănat cu strigoiul. „Bă, îmi spunea Unchiu Culiţă, cine i-o zîs lup, nu i-o zîs degeaba! Ăsta n-are covercă, nu mîncă iarbă şi trece-ntr-o noapte 7 hotare“. Niciodată nu eşti destul de precaut cînd vine vorba de lupi. Lupii sînt cîinii lui Sînpetru, divinitate care îi ţine în lanţ şi îi asmute împotriva dracilor. Deci lupii nu sînt consideraţi malefici. Lor li se consacră numeroase zile de sărbătoare: Gădineţii de toamnă (3 zile înainte şi 3 zile după Lăsata Secului), Gădineţii de iarnă (3 zile la sfîrşitul lunii ianuarie) şi Gădinetele sau Sînpetru hăl şchiop, în 16 ianuarie. Sînpetru împarte prada lupilor la Gădineţii de toamnă. Dacă în cursul anului lupul găseşte o pradă care nu i-a fost rînduită, i se încleştează gura. Unul din lupi e şchiop şi nu ajunge decît o lună mai tîrziu la locul de întîlnire a haitei. El, prin urmare, nu mai are prada rînduită şi poate ucide orice, chiar şi pe oamenii care nu îi serbează ziua. De aceea el este cel mai temut. Lupii prea agresivi, care ies din tipare, sînt consideraţi pricolici. Aceştia sînt oameni născuţi cu blestem, care se dau de 3 ori peste cap şi se preschimbă în lupi (sau cîini). Ei sînt provocatori pentru ciobani tocmai pentru a-i determina să-i lovească, fiindcă blestemul lor se ridică numai prin curgere de sînge. Atunci devin pe loc oameni şi mulţumesc celor care îi scapă de blestem. „Treceam cu oile pe la Ocoliş, povesteşte Tuşa Anuţa. Un cioban beut o drăcuit un cîne. Atunci m-o întrebat un bătrîn la o poartă: Muiere, ori cum daţi cînii la Rău? Să crezi ce îţi spun, c-am fost pricolici şi 7 ani am umblat cu lupii, da la tîrla unde or fost cînii nedaţi la Rău nu puteam intra, că ne săgeta la inimă lătratu lor. Lupu îşi ştie numele şi să teme de el“, spune aceeaşi Tuşa Anuţa lu’ Liţă. „Dacă apuci să strîgi la el Lupu!, stă-n loc şi să uită, ş-atunci apucă cînii să-i taie calea“. E singura ocazie cînd ai voie să-i pronunţi numele. În rest, îl numeşti gadină, joavină, lighioană. „Dacă-i pomeni numele altucînd, iacă şi lupu-n oi”. De aici proverbul „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă“. În afara sărbătorilor consacrate, mai există o serie de practici ori tabuuri care sînt respectate cu sfinţenie: să legi gura foarfecilor de Gădineţi (să fie legată gura lupului peste an), să posteşti lunea (să postească şi lupii restul săptămînii), să nu baţi cîinele cu mătura (că-l mîncă lupul), să nu vorbeşti de el la masă (că-l pofteşti), să nu-l pomeneşti după asfinţit (că umblă noaptea), să nu încerci să-l omori dacă nu ţi-a dat motiv să-l consideri pricolici (că se răzbună) etc. Dacă respecţi toate aceste lucruri nu ai de ce să te temi.

Oile sînt animalele lui Dumnezeu. Ca să-l ajute pe cioban să i le păzească, Dumnezeu i-a dat cîinii. Cîine ciobănesc nu poate fi orice cîine. El e ales din naştere, la fel cum omul e ales din naştere să fie strigoi, şoloimonar, vraci ori şaman. Are vocaţie, am putea spune, deşi e mai mult decît atît.

Cîini ciobăneşti ies unul, cel mult doi într-un cuib, sau poate nici unul. Ei se aleg de mici dintre ceilalţi: sînt singuratici, retraşi, precauţi, neîncrezători. Între fraţii lor, par fricoşi. Dar ei, de fapt, sînt mai mult decît cîini, sînt darul lui Dumnezeu pentru ciobani, spirite încarnate să protejeze ciobanul şi turma. Dacă n-ajung la oi, aceşti cîini vor fi „rataţi“. Toate se iartă omului, numai lovirea ori uciderea unui asemenea cîine nu se iartă în veci. Cînd ciobanul alege căţelul, vine Dracul şi îi ia ochii, să aleagă unul mare, sociabil, frumos. Astfel, rîvna Diavolului de a-i lua lui Dumnezeu oile e mult mai uşoară. Iată de ce, din cîţi cîini sînt pe la stîni, puţini sînt ciobăneşti. Alegerea căţelului e urmată de alegerea numelui potrivit. Cîinele primeşte nume de viteaz legendar, ca şi cum acel erou s-ar reîncarna în el: Oltu, Mureş, Iancu, Gruia, Novac, Mantu etc. Aceşti cîini, la rîndul lor, devin legendă, şi duc numele mai departe. Urmează iniţierea, deloc uşoară pentru căţel. Luat de la căţea, e dus la turmă, unde i se taie coada şi puţin dintr-o ureche (dacă urechile îi sînt pleoştite). E semn bun cînd cîinele trece prin ritual puţin afectat; căţelul care se ascunde şi se vaită mult e de lăsat la curte. Apoi, cu căţelul în braţe, ciobanul dă roată oilor de 3 ori, prefigurînd activitatea şi sarcina lui de acum înainte, după care i se dă să mănînce lapte de oaie. Va fi hrana lui principală pînă către vîrsta de 6-8 luni, răstimp în care trebuie să-şi dovedească vrednicia. Dacă va fi pe măsura aşteptărilor, va avea parte de hrană la fel ca şi ciobanul: mămăligă cu brînză, jintiţă, lapte, pîine, ciorbă. În caz contrar, e trecut la vălăul cu zăr. Oricum, dacă toate etapele sînt respectate strict, nu ar trebui să fie cazul. Un cîine ciobănesc la 6-8 luni deja e străjelnic, mînă pe urma de lup şi dă roată ursului. Apar frecvent cazuri în care cîinii ciobăneşti sînt specializaţi: buni doar de urs sau buni doar de lup.

Ciobănescul adevărat e fratele ciobanului. Cu el, ciobanul împarte totul: hrana, necazurile, bucuriile. De multe ori, în transhumanţă ori pe munte, Tuşa Anuţa păstra mîncarea şi o drămuia la cîini. A stat o dată nemîncată 5 zile, numai cu apă îndulcită, şi mîncarea i-a dat-o lui Ciontu. „Io-s om şi pricep, da el cum amaru lui să priceapă că n-am ce îi da?”

Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sînt astăzi tot mai rari, deşi credinţele lor strămoşeşti încă sub-vieţuiesc în subconştientul crescătorilor de oi, sau în inconştientul colectiv al vechilor comunităţi de păstori. Cu vînătorii se petrece acelaşi lucru. Vînătoarea era rituală. Acum e sport şi afacere, după cum şi ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbuşit şi acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărîmături.

Coborînd în profan, sintetizez: Între oameni şi prădători stau cîinii ciobăneşti adevăraţi. Fără cîini ciobăneşti buni şi suficienţi (orice cioban cu capul pe umeri ştie de cîţi are nevoie în funcţie de teren şi prădători, iar nu de numărul de oi), ciobanul e nevoit să-şi apere avutul în alt mod. Iar cel mai la îndemînă şi mai eficient mod e uciderea prădătorilor. Dacă dispar prădătorii, se produce un dezechilibru care va afecta întreagul ecosistem.

Viitorul faunei sălbatice din România depinde, deci, de existenţa cîinilor ciobăneşti. Existenţa cîinilor ciobăneşti adevăraţi depinde de ciobani. Iar ciobanii trebuie să ţină cîinii frumoşi acasă, cîinii agresivi în lanţ, altfel îşi bate joc de oi. Oile au nevoie de cîini utili.

Închei cu o poveste tristă, spusă mie zilele trecute de baciul Culiţă al lu’ Prună: „Hăl mai bun cîne de l-am avut la viaţa mea o fost Tibor. Eram cu oile la ţară, pe la Luncoiu,

ş-o nins. Venisără vînătorii şi îi pusăsără lu Tibor jujeu, lua-i-ar dracu cu jujeu cu tot… Cum s-o muiat zăpada, s-o lipit pe jujeu şi s-o făcut un bulgăre mare. Cum era coastă, i s-o tot învîrtit pînă l-o sugrumat lanţu jujăului. Aşe l-am găsît, mort, pe burtă, cu labele pe bulgăr”.

Sfîrşit

MARCU JURA, cioban

COMENTARII DE LA CITITORI