O povestire cu haz despre un mare poet al românilor

in Polemici, controverse

Coşbuc, om de lume (2)

Şi marele poet, răsturnîndu-se comod în scaun, plutind în milioanele de cute ale fracului, scos, parcă, din etuvă, şi ale pantalonilor mult prea largi şi mult prea lungi, întinse în voie picioarele, sub masă, îşi propti ghetele în muchea călcîielor, oferind spectatorilor o pereche de tălpi dublate de humă galbenă şi uscată. Sherlock Holmes, cu metoda lui inductivă, ar fi putut preciza din ce oraş provenea crusta de humă şi de cînd datează.
Şi marele poet începu să citească Moartea lui Fulger. De ce nu erau de faţă elevele din anul întîi al Conservatorului din Bucureşti? Toate ar fi putut avea încă o dovadă despre incontestabila lor genialitate faţă de modul incomensurabil de rău în care şi-a citit Coşbuc poezia.
Versurile lui, atît de fireşti, cu o limbă aşa de vorbită, cu care au succes la Ateneu şi cei mai puţin dibaci dintre recitatori – versurile acestea sunau aşa de străin, aşa de lipsite de intenţie, de subliniere, în gura autorului lor… La un concurs de citire dezastruoasă a versurilor sale, Coşbuc ar fi cîştigat cu siguranţă premiul magna cum laudae. Gălăţenii – onoare lor! – au aplaudat, totuşi, frenetic această primă manifestare a maestrului.
A urmat Nunta Zamfirii. Delicioasa poemă! Temeiul gloriei lui Coşbuc!
Să nu mai vorbim… Aplauze delirante. Publicul nu cerea să înţeleagă. Publicul, care, în materie de celebrităţi, vrea să vadă „viu şi natural” ceea ce cunoaşte numai din ilustraţiile ziarelor, se mulţumea numai să-l aibă în faţă pe Coşbuc, cît mai mult timp. Aplauze frenetice…
Poetul, zguduit de emoţie, face semn cu mîna şi spune modest:
– Am scris în viaţa mea două nunţi. Amîndouă au făcut furori. Să vă citesc şi cealaltă nuntă: Nunta în codru. Dar mi se pare că nu-i în volumul acesta. (Totuşi, a căutat-o.) Nu; e în Balde şi idile. Păcat că
n-am cartea cu mine. N-o are cineva dintre dvs.? Sînt sigur că trebuie s-o aibă careva!
Oricît de absurdă era această siguranţă, se vede că există un dumnezeu al stîngacilor. Avea, cineva, în sală, volumul! Îl avea comandorul Şerbu, gazda ocazională a lui Coşbuc.
Şi… Nunta în codru. Coşbuc era extenuat. Era clar că nu va mai citi altă bucată. Eu, unul, de mult nu mai auzeam nimic. Mă chinuia cumplit o idee diavolească. Mă gîndeam cu oroare şi priveam întruna sîrma izolată care traversa scena, şi pe care Coşbuc, ridicîndu-se de la masă, o va lua între picioare, trăgînd după dînsul lampa electrică.
Aplauze tunătoare. Dumnezeule mare!
Acum!… Maestrul se ridică. Aplauzele nebune îi fascinează privirea, atrăgînd-o spre publicul în picioare. Coşbuc se înclină, iar se înclină. Lampa electrică se deplasează, iar se deplasează. Ajunge la marginea mesei… Şi, deodată… Nu, răutăcioşilor. Nu. Ceea ce aşteptaţi nu
s-a întîmplat. Coşbuc a avut, ce-i drept, toată bunăvoinţa, dar n-a răsturnat lampa. În ultimul moment, dumnezeul poeţilor stîngaci i-a venit într-ajutor…
* * *
După şezătoare, agapă nocturnă la „Central”. Toţi poeţii şi artiştii din program, notabilităţi literare din oraş, soţiile notabilităţilor, prieteni şi subsemnatul. A lipsit, sau a plecat curînd – memoria mă trădează – numai Eftimiu, care, ca să-şi justifice reputaţia de om de teatru, a ştiut să plece la timp din scenă.
Coşbuc, în capul mesei. În centrul ei, Cincinat. Mîncare bună, vin excelent, antren mare. Cînd pe ultimul rînd de farfurii nu mai rămăseseră decît cele din urmă resturi, Coşbuc, izolat în capul mesei, printre cîţiva comenseni, lîngă păhăruţul pe jumătate golit, începu, cu zîmbetul patriarhal, să răspundă agale, nu ştiu cui, despre traducerea Divinei Comedii a lui Dante. Trebuie să fi spus lucruri de mare preţ. Dar, deşi eram aproape, cine putea să le audă?! Cincinat era într-o vervă îndrăcită. Epigramele şi spiritele lui, de astă dată într-adevăr improvizate, ţîşneau ca rachetele şi smulgeau hohote de cascadă din piepturile pline şi frumoase ale sexului mai mult sau mai puţin slab şi ale convivilor masculini. Ca şi Wilde, Cincinat este genial ca om de lume. Banchetul părea că-l sărbătoreşte pe Cincinat. Pe undeva, pe la masă, asista şi Coşbuc.
Dar cînd doamna Locusteanu Bonciu, una din excelentele noastre cîntăreţe de lieduri, fu solicitată să ne cînte ceva pe versurile lui Coşbuc, şi cînd taraful de lăutari ţigani, chemat numai să ţină „isonul”, începu să ne „zică” el însuşi, prin gura primului viorist în smoching, balade de-ale lui Coşbuc, şi cînd marele maestru, auzindu-se cîntat de trubadurii populari, începu să dea din cap, zîmbind, trăindu-şi în viaţă nemurirea – în clipa aceea, ceva mare de tot se pogorî peste mica sală a banchetului şi peste micii comeseni din jurul omului ce purta aşa de rău fracul. Rachetele rimate ale lui Cincinat amuţiră; bărbaţii simţiră cu evlavie fiorul momentului, iar la un sfîrşit de cîntec, doamnele îşi smulseră crizantemele de la corsaj, şi o ninsoare albă de petale căzu din plin peste acela ce n-a ştiut sau n-a voit să fie om de lume, ci s-a mulţumit să fie un simplu şi modest poet genial.

Sfîrşit
B. NEMŢEANU (iunie, 1918)

COMENTARII DE LA CITITORI