O povestire în ramă (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Uneori, viaţa este frumoasă, fiindcă este imprevizibilă. Ce m-aş fi făcut dacă, într-o seară, nu i-aş fi împuşcat unuia o scatoalcă peste bot şi nu m-aş fi ales, ca prostul, cu 2 ani de puşcărie! Era de-un 23 August şi veneam cu Doina din Herăstrău, de la bere, iar băiatul acela, şi el matol, dacă a văzut-o singură în staţia de tramvai din Piaţa Chibrit şi cu fusta cît palma, s-a luat de ea. Eram în limbă după fată, aşa cum arăta, cu părul şaten, tuns scurt, şi, cum se întîmplă în astfel de situaţii, gelos nevoie-mare, l-am pocnit pe guguman. Cum tramvaiul nu mai venea, mă dusesem mai încolo, la nişte băieţi, să-mi aprind o ţigară. Mîndru de achiziţie, vorbeam cu băieţii ăia şi mă uitam la gagică: ce mişto era şi cum mă aştepta ea, numai pe mine, cu picioarele alea lungi şi cu gîtul ca de lebădă. Atunci a apărut tîmpitul acela. Se tot învîrtea în jurul ei şi nu ştiu ce tot îi spunea, încercînd să o apuce de mînă. Mi s-a pus pata şi, din 2 paşi, am fost lîngă el… La stabilirea pedepsei, cu executarea la locul de muncă, s-a luat în considerare că făceam box de performanţă şi n-aveam voie să-i sparg ăluia faţa pe stradă. Dintele şi anul, aşa glăsuia justiţia pe vremea aceea. (Dar să vedeţi: cît timp am fost arestat, tupeistul ăla şi-a pus claviatura şi s-a îmbîrligat cu Doiniţa. Mai mult, după 1 an, cînd ne-am întîlnit în tramvai şi a dat noroc cu mine, într-un fel de solidaritate bărbătească, mi-a spus să nu-mi mai fac sînge rău, pentru că paraşuta nu fusese fată mare. La data aceea, făceam parte din categoria, numeroasă, a băieţilor proşti care, ca să se culce cu o fată, o cer de nevastă…)

Pentru executarea pedepsei, am fost trimis pe un şantier, cică la reeducare, ca muncitor necalificat, cu toate că eram strungar, cu şcoala profesională abia terminată. Pînă atunci, trăisem o existenţă mediocră, ca simplu meseriaş, la Uzinele ,,Griviţa”. Mă sculam, în fiecare zi, la ora 6; la prînz mă duceam să iau masa la cantină, pe bază de abonament şi, dacă nu aveam antrenament, mă întorceam acasă pe la 4. Uneori, mă opream la o bere, la ,,Feroviarul”, sau la noi, în cartierul Bucureştii-Noi. Alteori, mă îndreptam direct spre casă, unde, moleşit, băgam cornul în pernă, şi ăla eram pînă a doua zi, spre îngrijorarea mamei, care credea că sînt bolnav…

Pe cînd aşa, nimerind în echipa de salahori a unui ţigan cu nume teribil, Marin Cîrlănaru, am început să înţeleg că viaţa mai înseamnă şi altceva… Erau acolo oameni de mai toate vîrstele, care, rătăcind pe drumul întortocheat al întîmplării, cu greu ar mai fi găsit vreun loc de muncă mai acătării. Cu toţii formam un adevărat bestiar, care adunase tot felul de personalităţi pestriţe şi tot atîtea universuri existenţiale. Fascinat de biografia acelor rataţi, uneori, seara, la masă, povesteam părinţilor tot ce făcuseră şi ziseseră peste zi. Iar dacă mama se scandaliza cum de e posibil ca nişte indivizi, aflaţi la marginea societăţii, să exercite o influenţă atît de mare asupra mea, tata, mai calm, punea totul pe seama faptului că, în loc să fac armata, care ar fi scos un om adevărat din mine, n-aveam încotro şi trebuia să mă maturizez printre asemenea rataţi … Prost ca toţi proştii, Marin ăla avea o impresie grozavă despre sine (semne clare ale unei schizofrenii cronicizate) şi, cînd se băga în vorbă, ca un şef ce era, se lăsa pe spate, plin de importanţă, de parcă omenirea i-ar fi datorat multe. În rest, fusese frizer la viaţa lui. Umbla dat cu odicolon şi părea mulţumit de locul lui în Univers. Un om aşa de frumos şi de sigur pe reflexele sale, natural, era şi un mare afemeiat. Lunea, de îndată ce venea la lucru, povestea cum îşi petrecuse ziua precedentă pe la vreo ţiitoare, prin Pantelimon sau prin Giuleşti-Sîrbi. Cică, după ce mîncaseră bine (aia tăiase o găină, jumătate o făcuse ciorbă şi jumătate o fripsese, cu mujdei şi mămăligă) şi băuseră două sticle cu vin negru, vărsat, şi cu sifon, ţinute la gheaţă, într-o copaie, o luase pe muiere la tăvălit, mai multe reprize, pînă ce căzuseră laţi. Mă uitam la el cum arată, cu mustaţa aia subţire, burtos şi cu ochii bulbucaţi, şi mă întrebam de ce n-am avut şi eu norocul lui… Pe urmă, mai zicea el, au dormit, neîntorşi, pînă tîrziu, cînd, cu mare greutate, s-a dezlipit de muiere şi s-a dus acasă, la nevastă şi la copii, cu maşina de noapte. După un timp, am avut ocazia să-l vedem cum agaţă femeile. Într-o zi, a venit pe şantier un camion, să ia nişte ciment. Lîngă şofer, delegata, cu actele în mînă, o aia înaltă, spălăcită şi cu hainele ponosite pe ea, o sărăcie, care avea acasă un bărbat beţiv, aşa cum sînt toate femeile de acest fel. Cînd am început să încărcăm sacii, Marin s-a apucat s-o dea pe vrăjeală cu magazionerul, ca să audă aia:

– Ce crezi, bă Vasile, n-aş putea să stau, şi eu, la birou, ca boierii, cu cravata de gît?… Prea aş putea, vezi bine, că am şi eu liceul la bază. Dar ce mă fac, Vasile, că la birou e leafa mică!… Aşa că stau aici, meşter, cum m-am înţeles cu directorul, să-i învăţ meserie pe mucoşii ăştia.

Şi, întorcîndu-se către mine, mai băgă, plin de intenţii moralizatoare:

– Pune, bă, sacul ăla ca lumea, că acuş îţi trag un capac după ceafă!

Cum nici eu nu mai suportam să fiu umilit în faţa unei femei, îl muşcai pe ,,meşter” imediat:

– Şi unde zici, bre, că ai făcut liceul, la Văcăreşti, sau la Periprava?…

Se vede traba că şi personalitatea mea era pe cale de a se împestriţa, căci aş fi putut să o iau la goană sau, dintr-un croşeu, să-l lungesc pe o grămadă de nisip, pentru înjurăturile sale. Dar mi-am adus aminte ce-mi spusese avocatul: să nu recidivez, căci, la o adică, aş putea continua pedeapsa în penitenciar. Aşa că am primit capacele ,,meşterului” cu resemnare şi n-am mai zis nimic… Începusem să-l invidiez pe nea Marin că era cum era, şi căutam să gesesc în mine puncte comune, dar nu reuşeam să văd decît că omul era un obsedat sexual, care avea şi un mod curios de a calcula anii. Cînd băiatul lui a împlinit 16 ani, el zicea că a făcut 18.

– Cum, meştere – l-am întrebat, după ce ne împăcaserăm – de fapt, cîţi ani a făcut Nelu al dumitale?

– Ce e greu de priceput, bă? Din moment ce băiatul meu făcu alantăieri 16 ani, înseamnă că a pornit pe 17. Şi, după 17, ce vine?…

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI