O povestire în ramã (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Grupul salahorilor era completat de Tarzan, un primitiv uriaş, ca o gorilã. Era poreclit aşa, din pricinã cã mergea bãlãbãnind din braţe şi scoţînd nişte strigãte ciudate, a-îî!, a-îî!… Ca mai toatã lumea din echipã, şi el avea o dramã personalã: cicã îl pocnise pe un consãtean cu sapa-n cap, pentru un colţ de grãdinã, fãcuse cîţiva ani de puşcãrie şi acum îi plãtea ãluia pensie alimentarã, fiindcã îl schilodise. Deşi uriaşul Tarzan era un om blînd, fatalist din croialã şi neştiind cum sã iasã din necazuri, adeseori, vorbea singur:

– E-he, Tarzane, Tarzane, vine toamna… Acuş te pomeneşti cu zãpada pe bordei, şi sã te vãd ce-o sã mãnînci dacã or sã închidã ãştia şantierul, cum se aude…

În ziua aceea ploua, şi maistrul ne trimisese în hala abia terminatã, sã montãm nişte schele metalice. Era o treabã grea, o fãceam numai cu spinarea.

– … Ia mai zi, Tarzane, ce ţi-au spus judecãtorii la proces? – îl provocau fraţii Pãtulea, în vreo pauzã de fumat, şi rîdeau, ca idioţii, de nenorocirea acelui nefericit, care, practic, muncea sã-l întreţinã pe ãla şi sã-i creascã şi copiii.

Pãtulea ãştia erau nişte ţigani navetişti, de la Bîldana, cele mai mizerabile fiinţe pe care le-am cunoscut în viaţa mea. Cu toate acestea, aveau momente cînd mã fascinau cu deşteptãciunea şi rãutatea pe care le etalau cu atîta simplitate. Cînd veneam dimineaţa pe şantier şi scoteam lopeţile şi roabele din magazie, n-aveau altceva de discutat decît dacã îşi regulaserã muierile peste noapte:

– Nu ştiu, bã, cã m-am îmbãtat şi am uitat s-o melcezesc pe-a mea, rãspundea, mahmur, Paraschiv, ãl mai bãtrîn dintre ei, un slãbãnog cu picioarele strîmbe şi învineţite de varice.

– Eu, da, se bãga în vorbã Anghel, cel mijlociu. M-am trezit la al doilea cîntat al cocoşilor, şi ia treci, fã, colea, şi saltã cracii binişor, sã nu trezim copiii…

Ultimul dintre ei, Galie, nu era însurat. Dar cine sã se încurce cu lepãdãtura aia, care avea o boalã de oase şi se îndoia în aşa hal, încît se lãsa pe spate şi îşi bãga capul între picioare, fãcînd un lucru tare scîrbos, cicã învãţat în puşcãrie.

În momentul cînd ţiganii îşi bãteau joc de el, dacã Tarzan avea o clipã de nebunie, i-ar fi putut terciui pe toţi acolo, printre roabe şi lopeţi, dar îi era de ajuns o nenorocire. Aşa cã le fãcea pe voie şi mai repeta o datã scena de la tribunal. Dar nu imediat, cãci scosese dintr-un jurnal un castravete şi douã roşii. Le sãrase şi lua tacticos cîte un dumicat, rupînd şi dintr-o pîine neagrã. Tarzan se întoarse cãtre mine şi zise, cu gura plinã, fãcîndu-se cã nu-i bagã în seamã pe ţiganii care tot protestau mai încolo:

– Cum dracu’ sã mai dai la lopatã cu mîncarea asta?…

– Hai, bã, mai ai mult de înghiorţãit?, îl zorirã ei, surprinşi cã erau puşi sã aştepte.

– Staţi, mã, sã intre dumicaţii ãştia în mine, rãspunse el, un pic supãrat…

Şi dupã ce şterse briceagul de pantaloni, îşi aprinse o ţigarã, trase adînc în piept şi începu, lãsîndu-se pe o grãmadã de nisip, zîmbind viclean şi gesticulînd larg:

– Bine, mã, fire-ai al dracului de prost, m-a înjurat judecãtorul, a-îî!, a-îî!, începea Tarzan, cãutînd sã-l imite pe judecãtor… Nu puteai şi tu sã-i rupi ãluia un picior sau o mînã?! Îşi punea, în mã-sa, un picior de lemn şi îşi vedea de treabã. Pe cînd aşa, schilod, ai sã-l ţii pe ãla toatã viaţa lui…

– Ha! Ha! Ha! – rîdeau ţiganii şi se lãsau pe spate, bîţîind din picioare – ‘te-n cur pe mã-ta de prost, Tarzane! Auzi, sã-i spargi ãluia capul şi, la urmã, sã-i mai creşti şi copiii!… Nu puteai sã bagi cuţitul în el? Ştiai o socotealã…

Cu noi mai muncea şi nea Sandu Gîscã. Folosind limbajul elevat de astãzi, el era un introvertit, cu o mulţime de inhibiţii. Din cauza aceasta ajunsese sfios şi cu naivitãţi de adolescent. Nea Sandu avea vreo 50 de ani şi nu mai aştepta nimic de la viaţã. El nu vorbea, dar cei care-l cunoşteau din tinereţe şopteau cã trecuse printr-o mare încercare: fãcuse 20 de ani de puşcãrie, fiindcã o omorîse pe mã-sa. Cicã femeia îi tot spunea: Nu mai bea, Sandule, nu mai bea! Dar el, într-o searã, beat fiind, a croit-o cu o sticlã-n cap, şi gata nenorocirea. A fãcut Sandu pedeapsa pînã la ultima zi, sã-i fie învãţãturã de minte, altãdatã sã nu-i mai croiascã pe oameni cu sticla-n cap. Cît a stat la Vãcãreşti, nevasta l-a pãrãsit, ba i-a mai luat şi casa (casa mã-sii), noroc cã nu aveau copii, vai de capul lui! Acum trãia cu una ştirbã şi cu privirea rea, ca iarba dracului. În ziua lefii, Sandu punea o hîrtie de 25 de lei în buzunarul de sus al hainei, bani de-o ţuicã, sã o bea împreunã cu noi. Dar, mai întîi, se ducea zîmbind la femeia care-l aştepta la poarta şantierului. Aia îi lua bruma de leafã, i-o numãra de douã ori, dupã care, fãrã vorbã, îl buzunãrea şi de cei 25 de lei. Abia dupã acest ceremonial, plecau împreunã spre casã, drãcuindu-se cu glas scãzut… Mi-a trebuit ceva timp sã-l înţeleg pe nea Sandu, care era un mare timid şi, adeseori, se interioriza şi nu lãsa vederii decît o privire goalã, întoarsã spre sine însuşi. Şedea cu un zîmbet spînzurat în colţul gurii, şi aveam impresia cã e vesel tot timpul. Atunci se spunea cã e foarte periculos, şi de aceea nimeni nu îndrãznea sã-i zicã vreun cuvînt. Însã, într-o vineri, cînd ne anunţã cã, taman în ziua aceea, maicã-sa ar fi împlinit 70 de ani, ochii i s-au umplut de lacrimi şi, atunci, m-am abţinut sã nu izbucnesc în rîs. Nu mai vãzusem niciodatã un om care sã rîdã şi sã plîngã în acelaşi timp. Noroc cu ceilalţi, care mi-au fãcut semn sã tac. De fapt, nea Sandu avea ceva cu muşchii feţei: cicã luase, odatã, un cuţit, la o beţie, şi i se strîmbase gura. I se mai vedea semnul.

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI