O problemă vitală a Ţării: casele naţionalizate (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimate domnule preşedinte de şedinţă, onoraţi colegi, m-am simţit dator să precizez poziţia noastră în privinţa acestei legi, esenţială pentru bunul mers al societăţii româneşti pe cîteva decenii de acum înainte. Sentimental, eu sînt alături de proprietari. Pragmatic, trebuie să recunosc că sînt alături de chiriaşi. Asta este situaţia. Au trecut aproape 50 de ani de atunci, au concrescut evenimente şi întîmplări în carnea timpului, şi orice smulgere forţată poate provoca hemoragii sociale. „Cine vrea să mulţumească pe toată lumea va sfîrşi prin a supăra pe toată lumea” – spunea un înţelept. Aici s-a vorbit că proprietatea este şi sacră, şi sfîntă. Dincolo de aspectul pleonastic al termenului, eu cred că ar fi păcat să ne lăsăm pradă exaltării. Sacră este Biserica, sfînt este Isus Christos. Proprietatea este, într-adevăr, foarte importantă. Şi trebuie ocrotită prin lege. Este regretabil că, de vreo 4 ani de zile, societatea românească a dovedit o viteză de adaptabilitate şi o inventivitate care debordează cadrul legislativ. Legiuitorii acestei Ţări, şi din prima legislatură, şi din a doua, s-au frămîntat să găsească o modalitate legală, juridică, etică, de a rezolva această problemă. Numai că justiţia subterană, economia subterană, structurile subterane ale acestei Ţări, care merg în paralel cu ceea ce ar trebui să fie oficial, au şi „rezolvat” mii de cazuri. Nu ştiu cum le putem soluţiona şi cum le putem aduce în perimetrul legii. Apar, din păcate, tot felul de urmaşi colaterali ai urmaşilor, şi ai urmaşilor urmaşilor proprietarilor! Luni, de pildă, am primit un memoriu de la cunoscuta noastră cîntăreaţă de operă Ruxandra Donose.

Aceasta, în vreme ce aduce glorie Ţării la Scala din Milano şi la Festivalul de la Bayreuth, este tîrîtă prin procese, în contumacie, de nişte impostori, şi azvîrlită afară din casă, cu toată familia ei. Iar ea nu se poate apăra. A apărut o nouă figură de profitori, o tagmă care te izbeşte în piept cu lancea unor pretinse persecuţii politice, acuză de comunism şi de nomenclaturism pe cine este cazul şi pe cine nu este cazul, şi, în confuzia creată, unii se căpătuiesc chiar cu 7-8 case. Există multe situaţii de genul acesta. Ar fi de dorit ca legea să prevadă şi posibilitatea de a verifica modul în care au fost construite aceste imobile. Poate că la temelia unora e sîngele vărsat de minerii de la 1929 şi de ceferiştii de la 1933. Cum

s-au făcut acele averi? Au picat din cer? Au fost o mană cerească, din Biblie? Şi un alt aspect, ignorat de proiectul de lege. Există destule imobile construite înainte de 1940, cu bani împrumutaţi de la bănci sau de la stat. Apoi a izbucnit războiul, s-a petrecut cataclismul din anii 1944-1950, care a îndoliat Ţara, proprietarii nu au mai restituit banii, dobînzile nici măcar atît, şi aveau dreptate, pentru că imobilele au fost, între timp, confiscate. Iată însă că acum le revendică, dar banii nu-i mai restituie. Fiindcă au dispărut arhive şi evidenţe, şi pentru că, vorba aia, a trecut o jumătate de veac. Aici, invocarea distanţării în timp este valabilă. Este scoasă imediat de la naftalină. Dacă chiriaşii invocă aşa ceva, nu mai este valabilă. Este vorba de un dublu standard. Nu o spun cu răutate. O spun cu dorinţa de a nu se naşte lupte greu de stăpînit şi de a nu se întîmpla ca în povestea cu ucenicul vrăjitor – dacă noi deschidem acest mecanism, vom asista la o hemoragie juridică. Unul dintre colegii senatori din Opoziţie a declarat la televizor că s-ar putea să curgă o avalanşă de cereri şi reclamaţii la instanţele europene. Ar fi cu totul regretabil ca, la problemele reale, dramatice, pe care le are România acum, unii cetăţeni să treacă peste legile Statului Român şi peste dorinţa noastră ca, măcar în străinătate, să ne prezentăm unitari, ca o familie, şi să înceapă cu reclamaţii la Strasbourg, sau la Bruxelles, sau în altă parte. Numai de asta nu mai avem noi nevoie. Noi apreciem, însă, că Statul Român trebuie să fie privit în integralitatea şi dimensiunile sale fundamentale, de la 1859 încoace, indiferent de regimul politic. Aşadar, cei ce au avut datorii pînă în 1940, pentru edificarea acestor imobile, trebuie obligaţi prin lege să le restituie, altminteri nu văd cum ar putea să intre din nou în posesia imobilelor. Ca un amănunt pitoresc, vă pot spune că un caz oarecum similar s-a petrecut cu Tudor Arghezi, care îşi cumpărase proprietatea de la Mărţişor, se înglodase rău în datorii, regele Carol al II-lea a aflat de frămîntările lui şi a întrebat: „În fond, cîţi bani îi trebuie lui Arghezi?”. I s-a răspuns că 600.000 de lei. Regele, care, desigur, a avut păcatele sale, dar calic şi harpagonic nu era, a băgat mîna în buzunar şi, cu un gest… regal, a achitat el datoria cu pricina. Este cunoscut că regimul stalinist l-a persecutat pe Arghezi la începutul anilor ’50, poetul trăia destul de greu, vindea cireşe şi ridichi de lună în poarta casei, dar proprietatea nu i-a fost confiscată de nimeni. Ca un arc peste timp, vă pot spune că la fel s-au petrecut lucrurile, însă la alte dimensiuni, cu marele poet Pindar. Năvălitorii intraseră în cetate şi căpetenia care îi conducea le-a spus: „Pînă aici, ocrotiţi casa poetului Pindar!”.

Un alt caz este următorul: casa violonistului Ion Voicu, care a fost proprietatea soţiei sale, ei au fost toleraţi la parterul imobilului timp de 45 de ani, la etaj sînt mai mulţi chiriaşi. Astăzi, artistul, aflat la vîrsta de 71 de ani, elev al lui George Enescu, David Oistrach şi Yehudi Menuhin, vrea să întemeieze o Fundaţie şi să predea gratis lecţii de vioară tinerelor generaţii din Ţară şi din străinătate, cîte zile i-o mai da bunul Dumnezeu. Ce face un om ca el, cînd este înghesuit în propria locuinţă, în numai 4 camere?

Un nou aspect, nesesizat încă: mi se pare imoral ca acolo unde se dovedeşte că locuinţele aparţin unor proprietari, ele să fie vîndute de către stat chiriaşilor, indiferent cît au investit aceştia. Ideal ar fi ca aceste imobile, pînă li se precizează statutul, să rămînă statului. Nu poţi vinde proprietatea cuiva, în maniera asta! Am primit foarte multe scrisori, şi aici este avantajul de a conduce nişte publicaţii, în contrapondere cu dezavantajele de rigoare. În aceste scrisori mi se cere să se anuleze hotărîrile judecătoreşti abuzive. Există multe reclamaţii. În numeroase oraşe, în alte aşezări ale Ţării, unii judecători, avocaţi, magistraţi nici nu mai lucrează pe lei. Lucrează direct în valută. Ei sînt direct capitalişti, au ars etapele. Ei stau călare pe şarpele monetar şi taie şi spînzură în această Ţară!

Noi sîntem de acord cu o formulare care, poate, a devenit loc comun. Dar, tocmai pentru că este loc comun, înseamnă că este girată de bun-simţ. Această formulare spune că nu poţi repara o nedreptate printr-o suită mult mai mare de alte nedreptăţi. Aşa ceva ar crea premisele unui seism de gradul 9 pe scara societăţii româneşti. Rog pe toată lumea din această sală să nu existe nici măcar o umbră de bănuială că cineva ar dori să transforme în capital politic o chestiune care ţine de sufletul omului, de siguranţa vieţii lui, de memoria părinţilor lui, de viitorul copiilor lui. Aici nici nu ar trebui să existe o intenţionalitate politică. Aici, noi trebuie să ne suflecăm mînecile, să analizăm şi cazurile concrete, şi principiile, şi să vedem, ca buni gospodari şi oameni cu capul pe umeri: fraţilor, cum să facem să nu împărţim societatea românească în două tabere?! Fireşte, va fi greu. Pentru că nu există boli, există bolnavi. Am spus-o şi cu alte ocazii, o spun şi acum, păstrînd proporţiile, „mutatis mutandis”: această lege – pe undeva – are aspectul pe care îl avea Iugoslavia în urmă cu 3 ani: blană de leopard. Există atîtea zeci de mii de cazuri, atîtea zeci de mii de particularităţi, încît este foarte greu să vină cineva cu o soluţie globală. Aşa cum a venit, bunăoară, Vodă Brâncoveanu, la sfîrşitul veacului XVII, care de la Curtea lui Domnească (unde e acum Tribunalul Mare) a tras şi a înnădit o sfoară lungă, pînă la Palatul Mogoşoaia, şi tot ce era în cale a dărîmat şi a făcut Podul Mogoşoaiei, devenit ulterior Calea Victoriei. El putea să-şi permită aşa ceva. Putem noi trage o asemenea brazdă? Putem trage o asemenea sfoară, să nu ne mai uităm nici în stînga, nici în dreapta şi să aplicăm o lege cu otozbirul?

Eu mă pronunţ pentru o prioritate legală acordată chiriaşilor. Ei nu sînt vinovaţi de uraganele sociale care s-au produs. Nu sînt vinovaţi nici proprietarii. Dar, cît de departe, înapoi în timp, trebuie să mergem noi să vedem ale cui au fost proprietăţile? În Cartea de Telefon a Bucureştilor există mai mulţi abonaţi cu numele Melic, o faimoasă familie de armeni. Casa Melic este unul dintre cele mai vechi edificii din Bucureşti, datată 1760. Face parte din Patrimoniul Naţional, este monument arhitectonic. Dacă apar cîţiva cu acte de moştenire, sau prin cutumele perpetuării acestui nume important, în Evul Mediu tîrziu românesc, şi vor cere casa?! Dacă vin urmaşi colaterali ai lui Manuc Bey şi vor cere Hanul lui Manuc, pe care eu bucuros l-aş da, pentru că acolo s-a semnat tragedia românească de la 1812, cînd ne-a fost răpită Basarabia?

Acestea fiind spuse, invit pe toată lumea la raţiune, să se stingă orice patimă politică, să fim cu adevărat români şi, măcar pentru cîteva zile, să uităm din ce partide facem parte. Noi facem parte din marele Partid al legiuitorilor, care se numeşte Parlamentul României.

*  *  *

Opoziţia a propus să i se dea o listă a situaţiei locative a senatorilor. Iar dvs. aţi şi votat! Eu cred că nu este bine să adoptăm decizii importante imediat cum începe şedinţa, după pauza de prînz, pentru că lumea mai vine de la hotel, de la restaurant, încă este în fază de siestă şi are o atenţie distributivă cam slabă. Pe nebăgare de seamă şi pe iuţeală de mînă, cineva din Opoziţie ne acuză pe noi de incorectitudine. În orice caz, este vorba de o prezumţie de vinovăţie şi eu refuz măcar să se discute, darămite să se voteze, că noi, ca senatori aleşi, am putea să înclinăm balanţa justiţiei şi a moralităţii în funcţie de propriile noastre interese. Cui i-a trecut prin cap aşa ceva înseamnă că nu ne cunoaşte. Poate ar fi bine să se ducă la domnul Ion Raţiu şi să ni se spună de ce locuieşte în casa savantului Dimitrie Gusti, de pe Str. Armindeni nr. 4. Marele nostru muzeograf şi creator al Muzeului Satului, Gheorghe Focşa, care are 93 de ani, m-a implorat, în urmă cu 1 an, să facem demersuri pentru a întemeia Muzeul „Dimitrie Gusti”, în casa unde locuieşte un membru marcant al Opoziţiei, domnul Ion Raţiu. Domnilor, aici nu este vorba să împărţim Senatul României după cum este împărţită strada, în două tabere – în chiriaşi şi proprietari. Noi, aici, nu sîntem chiriaşi, nu sîntem proprietari, nu sîntem locuitori la hotel. Noi, aici, sîntem titularii unor fotolii şi portofolii. Lăsaţi-ne în pace, să judecăm cum ne dictează cugetul şi inima!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 iunie 1994, plenul Senatului României)

 

Război corupţiei – noi afaceri de miliarde ale bandei Băsescu-Roman (1)

COMENTARII DE LA CITITORI