O soluţie occidentală: „Simţiţi-vă cerşetori!“

in Editorial

Motto: „Aşa cum se face la noi în ţară politica, e cu neputinţă ca ea să nu distrugă, în naturile alese, dragostea de dînsa“.
Anton BacalbaŞa – „Politică şi artă“

Acum un an, Augustin Buzura punea Punct apariţiei revistei „Cultura“. Am scris „Punct“ cu majusculă, deoarece este chiar titlul editorialului care anunţa suspendarea editării prestigioasei publicaţii, academicianul Buzura încercînd să presare, peste argumentaţia acuzatoare la adresa politicii culturale, şi cîteva firimituri de optimism, de speranţă a unei reveniri, într-un incert viitor, la trecutul apreciat de autor cu orgoliul priorităţii valorii. „Clipa“ – revista familiei Săraru, beneficiază de colaborări de prim rang, în primul rînd de texte în premieră ale ultimului mare romancier, Dinu Săraru – este condusă cu minunată dăruire de Alexandra, mezina scriitorului, la rîndul ei o scriitoare cu har, pasionată de jurnalismul astăzi pierdut.
Revista „Clipa“, spuneam, apare sporadic, în funcţie de tot mai puţinii bani disponibili pentru această publicaţie de cultură, laureată a Premiului Academiei. „Flacăra“ lui Adrian Păunescu este o altă publicaţie superbă, nu exagerez cu acest atribut, tînăra Ana Maria aducînd, prin efortul său creator, un adevărat omagiu ilustrului său părinte – şi o mulţumire, fără doar şi poate; dar, ca şi în cazul celorlalte reviste de cultură şi atitudine intelectuală, fondurile redacţionale sînt infime, colaboratorii, nume ilustre, lucrînd din respect şi ataşament pentru numele Păunescu, nicidecum pentru vreo plată. Alte reviste de cultură, unele chiar de etate seculară, editate în focare ale spiritului românesc – Iaşi, Braşov sau Cluj – se zbat în aceleaşi condiţii de jenantă subfinanţare. Televiziunea naţională de cultură, TVR Cultural, a fost închisă într-o perioadă (septembrie 2012) în care guvernul anunţa pompos o fulminantă revenire economică – peste un an, acelaşi guvern atribuind României zoolatra sintagmă „Tigrul Europei“. Cauza acestei politici o expusese preşedintele Traian Băsescu, prin dubla s-a îngrijorare – situaţia demografică şi raportul chelneri per filosofi, ambele într-o îngrijorătoare scădere, de unde preşedintele nostru a conceptualizat, ca o lemă la teoria lui Lăpuşneanu, „(pentru) ca românii să fie mulţi, trebuie să fie proşti“. Şi, uite aşa, am optat pentru Klaus… Şi pentru ceea a căzut asupra românilor odată cu el…
Intrăm în ultimele săptămîni dinaintea campaniei, normalitatea ar impune o etalare a intenţiilor politice şi supunerea lor dezbaterii (publice), o analiză a proiectelor de guvernare, fără deformarea propagandistică specifică unei perioadei electorale. Pare straniu, dar nu numai partidele ignoră această normalitate – ci însăşi opinia publică a devenit complet neinteresată de ea. Falsitatea partidelor şi bombardamentul „analiştilor“ media ori al „societăţii civile“ şi-au făcut efectul – naţiunea nu mai este formată din cetăţeni, oameni ai cetăţii, ci din spectatori ai spectacolului promiscuu, a căror atitudine faţă de cetate se manifestă numai prin telecomandă. Lumea de mîine, de fapt România viitorului apropiat, a fost schiţată prin cele două „evenimente“ marcate de maximul de comentarii din săptămînă – Alina „Acces direct“ şi ambasadorul „Simte-te cerşetor“.
În contextul descris, nu ai cum să o respingi pe Alina Gorghiu – e ca şi cum te-ai opune flatulenţei după regimul cu bere şi mici – da, e neplăcută, dar face parte din firescul fiziologic. Ca şi flatulenţa, Alina este exteriorizarea asimilării hranei; prima e rezultatul hranei materiale, a doua – a celei „spirituale“, cu toate regretele pentru sensul clasic al noţiunii. Primul eveniment al săptămînii a constat în expunerea ideii remarcabile a Alinei de a monta cocoşi de tablă pe clădirile cu risc seismic, asta pentru a vedea din ce parte vine cutremurul; e o metaforă, desigur, în realitate, preşedinta partidului Brătienilor a identificat două soluţii liberale pentru redresarea naţiunii – tulburătoarea Simona Gherghe şi tulburata Denise Rifai. Pasul următor, în ochii mari ai liberalismului gorghian, sau flatulent, ar urma să fie şedinţa de guvern la „Acces direct“, apoi, cine ştie, grupuri de lucru la „Wow Biz“, iar promulgarea legilor, în direct, „La Măruţă“! Privirea Alinei strălucea, va rămîne în istorie, adu-mi repede xanax-ul, că mai am o idee… cînd, iată, moldoveanca a refuzat, al dracului Voiculescu! Alina puse imediat mîna pe telecomandă, în căutare de soluţii… Pare o glumă, dar opţiune liberală pentru moderatoarea Denise nu înseamnă doar un „selfie“ penibil, ci combinarea isteriei, răutăţii, ţicnelii şi asocierii cu persoane de tip Guşă sau Isar. Bogdan Olteanu, Mihai Voicu, Atanasiu… fac parte din istorie.
Al doilea eveniment este legat de ambasadorul Marii Britanii. Pe scurt, excelenţa sa, reprezentantul celei mai bogate monarhii din lume, ne-a învăţat cum să scăpăm de excluziunea socială – simplu, hai să devenim toţi oameni ai străzii, cerşetori! Deocamdată, pentru puţin timp… dar dacă privim cifrele, evoluţia fenomenului din 1990 spre deceniul de graţie în care am fost integraţi în „structurile euro-atlantice“, ei bine, avem şansele unui fenomen naţional – ţara oamenilor străzii. Alături de ciudatul Nicuşor Dan, dolofanul ambasador al imperiului colonial a împărţit saci de dormit, răcituri şi mult, mult scuipat în ochii unei ţări care altădată rezolvase problema cerşetoriei şi a excluziunii sociale prin locuri de muncă şi case. Asta este „normalitatea“ viziunii occidentale, „moderne“ – nu e nici o problemă să fii cerşetor, om al străzii, pervers şi orice contravine regulilor morale, de fapt stării de membru demn al cetăţii – o idee vetustă, desuetă pentru „lumea civilizată“. Da, ambasadorul britanic are dreptate – astăzi, ţării acesteia dominată de Occident îi place să fie scuipată în ochi. Ca şi în cazul „ideilor“ Alinei Gorghiu, sau, mă rog, cum s-or putea categorisi emanaţiile aceleia, asemenea manifestări sunt, pur şi simplu, jigniri, insulte pentru inteligenţa unei naţiuni normale, pentru o opinie publică trează, nu îmbătată sau drogată.
Am început cu… sfîrşitul culturii. Cred că sfîrşitul culturii înseamnă sfîrşitul, în general. O ţară fără cultură înseamnă o ţară fără repere, în general. Lipsa reperelor duce la impostură, la denaturare, tot în general. Iar denaturarea… nu mai duce la nimic, în final.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI