O vară cu Lucian Blaga

in Polemici, controverse

Îl cunoşteam din tot ceea ce scrisese pînă atunci, îi citisem şi recitisem cărţile de poezii. Poemele luminii, prima sa carte de versuri apărută în 1919, apoi În marea trecere, apărută 5 ani mai tîrziu, în 1924, Lauda somnului, din 1929, La curţile dorului, din 1938, anul cînd şi mie îmi apăruseră primele poezii în revistele vremii, nu o dată chiar alături de numele poetului din Lancrăm, ceea ce mă făcuse să mă simt nu egalul său, cu oricît orgoliu ar pecetlui adolescenţa fruntea unui poet, ci făcînd parte din marea familie de poeţi români care vin să-şi spună cuvîntul într-un dialog cu lumea, un cuvînt al adevărului şi frumuseţii care nu pot fi comunicate decît prin limbajul inefabil al poeziei.
Cu 3 ani în urmă fusese secerat de o boală necruţătoare scriitorul Gib I. Mihăescu, care de-abia trecuse pragul celor 40 de ani şi care mă cucerise cu La Grandiflora, Zilele şi nopţile unui student întîrziat, Rusoaica şi mai ales Donna Alba, cărţi care-mi deschiseseră în suflet aceeaşi „corolă de minuni a lumii”, rămasă de veghe, după fiecare lectură a poeziilor lui Lucian Blaga şi prezidîndu-mi toate năzuinţele literare. Scrisesem în memoria lui Gib I. Mihăescu un poem cvasi-filozofic, intitulat Missa pro defunctis care apăruse în „Gîndirea”, revista la care, cu regularitate, publica şi autorul acestei metafore, care provoacă şi astăzi în mine un seism puternic. Speram să-l fi citit şi Lucian Blaga şi ardeam de nerăbdare să-l întîlnesc şi să-l întreb ce părere are despre poezia mea. Între timp, însă, se petrecuseră multe. Peste ţară se năpustise vijelia Diktatului de la Viena, iar cu puţin mai înainte de aceasta, o altă vijelie nu mai puţin devastatoare îşi înfipsese ghearele în orizonturile noastre. Nu peste mult timp, după aceea am fost
siliţi să trecem din băncile şcolii direct în tranşeele războiului, îmbrăcînd uniforma militară, pe care nu am mai dezbrăcat-o decît la demobilizare, în 1945, după înfrîngerea armatei germane. În tot acest timp continuasem să scriu versuri şi proză, un jurnal de front intitulat Nostalgia României Mari, un volum de sonete, Cartea rănilor, din care cele mai multe fuseseră dictate, fiind rănit la ochi şi internat în spitalul militar din Timişoara. Încet, încet, după război se refăceau toate legăturile cu viaţa, cu idealurile ei. Dar viaţa noastră, a celor restituiţi păcii de victorie, a fost, un timp, foarte aspră. Trebuia să ne ridicăm dintr-o nemaipomenită ruină economică. Dreptul la pace îl plătisem greu, rănindu-ne şi pacea, aşa cum ne rănise şi războiul. Pentru un scriitor român care a cunoscut eroismul ostaşilor, capacitatea de jertfă a unei întregi armate, întorcîndu-se „la vatră“ cu pieptul acoperit de decoraţii, rănile păcii au fost îndurate cu mai multă suferinţă decît cele ale războiului. Acestea sînt rănile istoriei! Ele se numesc Decebal şi Horea, Mihai Viteazul şi Nicolae Bălcescu, sau Diktatul de la Viena şi Tratatul de pace de la Paris, sau cel de la Viena, care a urmat după Războiul de Independenţă, devenit piatra unghiulară pentru definirea personalităţii noastre istorice, prin marile victorii de la Plevna şi Griviţa. Ele, aceste răni, m-au determinat să scriu versuri cum nu mai scrisesem înainte şi mi-au dictat şi titlul primei mele cărţi – Cartea rănilor – apărută în anul 1946, la Editura „Casa şcoalelor”, pe care, bineînţeles, am trimis-o şi lui Lucian Blaga, la Cluj, unde se afla cu aureolă de spiritus rector al anotimpurilor lirice. Îi solicitasem o părere despre carte, dar nu primisem nici un răspuns, sau, poate, nu primisem scrisoarea din pricina prea deselor mele schimbări de adresă. Şi anii au trecut, neîngăduind, în nici un chip, rănilor păcii să se cicatrizeze. Dimpotrivă, mai ales literatura intrase într-o zonă de irepresibile nedumeriri. Chirurgia proletcultismului opera incizii dureroase, extirpa şi amputa, cuprinsă de o adevărată febră a mutilării, desfigurînd originalitatea, forţa expresivă, autenticitatea, pe de o parte, iar pe de alta, făcea încercări disperate să înnobileze profiluri comune, să pună nimburi pe frunţi peste care nu căzuse niciodată lumina geniului creator. În acest climat, dorinţa mea de a mă întîlni cu Lucian Blaga rămăsese îngropată în adîncul sufletului, ca o dragoste neîngăduită. El, poetul, devenise un solitar. Un solitar devenise şi Romul Ladea – sculptorul – de care mă apropiasem foarte mult încă din anii cînd, internat în spitalul militar timişorean, îi devenisem un ucenic spiritual, văzînd în sculptura sa, în reliefurile încărcate de magii neistovite, solii poetice de care nu era străină nici poezia mea. Cu Romul Ladea vorbisem, de cîte ori ne revedeam la Bucureşti, printre altele, şi despre Lucian Blaga.
– Cum, încă nu v-aţi întîlnit pînă acum?, m-a întrebat prin vara lui 1955. A început să vină foarte des la mine, la Suceag. Îi fac un portret, şi-i place să vadă cum lucrez. Tace şi priveşte. Să vii să-l vezi, s-ar bucura. Nu prea-l caută mulţi prieteni acum. E un fel de… persona non grata! Ca şi mine, de altfel.
– Mut ca o lebădă!
– Ei, mut ca o lebădă! De unde? Nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte, dar cu prietenii vorbeşte despre ce vrei şi ce nu vrei. Mai ales despre problemele care-l preocupă şi pe el.
– Pe mine nu mă cunoaşte.
– Aşa crezi? Te cunoaşte! I-am vorbit eu despre tine.
Ţi-a citit şi Cartea rănilor, şi poeziile publicate în revista „Tribuna”. Mi-a spus că ţi-a scris, dar scrisoarea i-a venit înapoi, nu te-a găsit în Bucureşti. O păstrează ca să ţi-o dea cînd vă veţi întîlni. Vino să-l vezi.
M-am dus la Suceag. Am ajuns spre prînz, într-o duminică. Pe cer nu era nici un nor. Lumina cădea peste munţi ca o draperie ţesută din fire străvezii de aluminiu, prin care cînd şi cînd se rotea cîte un vultur. Un vultur mi se părea şi Romul Ladea, artistul netemător de văzduhurile sufletului românesc, străbătîndu-le ca un stăpîn absolut. La fel şi poetul. Mă grăbeam să-i întîlnesc. (…)
Artistul era în atelier. Un cîine negru, ciobănesc îi
veghea liniştea. Cînd m-a văzut, a început să latre răguşit. Uşa atelierului era deschisă, şi Ladea, văzîndu-mă, a strigat fără să-şi întrerupă lucrul:
– Bun venit. Acum trebuie să pice şi Blaga. E ora lui. Dacă vrei, plimbă-te prin grădină. Dacă ai să vezi o bătrînă cu o joardă lungă în mînă, să ştii că e mama. Are peste o sută de ani şi e sprintenă ca o fată. Să stai de vorbă cu ea. E plină de înţelepciune. Ştie cît un sat. Sau, mai bine aşează-te acolo, pe băncuţa de lîngă lac, la umbră, şi aşteaptă-l pe Blaga. Eu pregătesc lutul pentru Blaga al meu.
L-am lăsat pe Ladea să-şi vadă de treburi şi am plecat prin grădină, gîndindu-mă la apropiata întîlnire cu Blaga. Mă va accepta în preajma lui? Sigur că Ladea nu mă va lăsa şi, cu un singur gest, va desprinde toate peceţile de tăcere pe care, în mod obişnuit, lebăda mută le aşează pe toate clipele duratei.
Şi atunci i-am auzit glasul cu inflexiuni de bronz:
– Ce faci, dormi? Blaga te aşteaptă!
Am fugit spre atelier, unde poetul Lucian Blaga, îmbrăcat într-un costum alb, surîzînd, m-a întîmpinat cu prietenie:
– Dumneata eşti? Te cunosc bine din ce-ai publicat. Şi versul dumitale pleacă din aceleaşi rădăcini sacre de unde pleacă fiinţa noastră primordială, şi din cauza aceasta cuvîntul se încarcă de seve tari care nu se usucă niciodată. Ştii, poetul, cel ce se legitimează ca atare nu prin ce scrie şi prin cum scrie, nu se legitimează, spun, ca un mînuitor de cuvinte ci ca un mîntuitor al acestora. Altfel de ce ar mai scrie? Dacă nu ar fi fost poeţii, eu cred că de mult cuvintele s-ar fi istovit, ar fi ars pe rugul mileniilor şi nu ar fi rămas din ele decît cenuşă. N-ar mai fi renăscut. Poezia face din cuvînt pasăre de foc. Cum a făcut Brâncuşi pe Măiastra lui din piatră! Condiţia ca să nu piară niciodată este să ardă, ca grîul! Să devină pîine dătătoare de viaţă. Dar pentru aceasta trebuie mai întîi să moară. Dar ce moarte poate fi aceasta care dă viaţă? Dar ce este moartea? După mine, moartea este o altă ipostază a vieţii. Poate cea mai laborioasă şi mai încărcată de valenţe inedite, de o experienţă absolut originală. Dar eu tot vorbesc, şi dumneata taci, de parcă dumneata ai fi mut ca o lebădă!
Îl priveam uimit. De la imaginea pe care mi-o făcusem despre acel Blaga „mut ca o lebădă“ şi omul care-mi vorbea uşor, cu o fluiditate care nu întîmpina nici o împotrivire, era o mare distanţă. Aş fi vrut să-l întreb de unde a venit această schimbare, cum de i s-au dezlegat zăgazurile fiinţei, spre bucuria mea, bineînţeles, dar n-am avut răgaz, deoarece poetul a continuat:
– Acum ce scrii? Tot poezie? Nu e bine să scrii numai poezie! Dacă eşti înzestrat pentru poezie, poţi să scrii foarte bine şi proză, dar mai ales teatru. Piese de teatru bune nu pot să scrie decît poeţii cei buni. Cei vechi, Eschil, Sofocle, Euripide, chiar Aristofan, apoi Lope de Vega de mai tîrziu, Shakespeare, Ibsen, Schiller şi să
nu-l uit pe Goethe- al cărui Faust l-am tălmăcit de curînd într-o deplină comuniune spirituală, cu toţii au fost mari dramaturgi, pentru că mai întîi au fost mari poeţi. Genurile literare, oricare dintre ele, nu sînt pentru poet o terra incognito. El trebuie să le ia în stăpînire, sînt aici, pămînturi fertile pe care trebuie să le cultive, să obţină o recoltă bună. De pe oricare din piscurile poeziei, poţi să te aşterni la drum lung, pe podişurile epicii dramatice, uneori să cobori şi în grotele dialecticii sentimentale, unde poţi să distingi foşnetul de aripi al păsărilor care se adăpostesc acolo, asemeni unor păsări de pradă gata să te sfîşie în orice clipă. Poetul nu trebuie să rămînă străin faţă de nimic din tot ce este omenesc. Dar nu numai ca spectator al acestui teatru al vieţii, ci trăind în fiecare fibră a textului şi urcînd pe spirala interpretării pînă la starea de incandescenţă a trăirii scenice. Numai atunci el se înscrie organic în perimetrul adevărului şi devine una din acele dramatis personae fără de care şi poezia se descumpăneşte.

ION POTOPIN

COMENTARII DE LA CITITORI