O viaţă a trecutului, pentru o clipă cît viitorul

in Fără categorie

Motto: „În singurătate ascunzi o întreagă lume, în efemer cuprinzi eternitatea”.

Mi-e greu să spun că am suferit pentru dispariţia regelui Mihai. Şi-a dat lumescul sfîrşit la o vîrstă matusalemică, a fost departe de timpul meu şi de ceea ce a fost uimitor în epoca pe care am trăit-o. Pentru regele Mihai simt, cu sinceritate, ceea ce am mai scris – respect pentru un om al destinului românesc, datoria pentru o figură simbolică a istoriei noastre, iar în această calitate trebuie apărat de oricine ţine la ţara lui. La fel cum trebuie apărat orice conducător şi personalitate a istoriei noastre. Pe de altă parte, regele a avut un moment atît de mare încît el, omul Mihai, putea fi oricît de mic – dar tot mare va rămîne pentru istorie. Ei, aici intervine ipocrizia vremurilor noastre – marele moment al regelui Mihai, 23 August 1944, este trecut în tăcerea damnării de către cei care îl preamăresc şi varsă lacrimile tuturor crocodililor din lume.

În Coran stă scris că Allah, Dumnezeu în credinţa religiei Islamului, poate alege să vorbească şi prin intermediul unui asin.

Cu alte cuvinte, momentul de graţie nu ţine seama de calităţile curente ale făptuitorului, mai bine zis ale uneltei, pentru că graţia aparţine numai lui Dumnezeu. Da, Mihai cel de toate zilele nu a fost un geniu, poate nici măcar un personaj sclipitor… de aceea eu, spre exemplu, fascinat de spirit şi creatori, nu am putut să-l iubesc. Da, Mihai nu a avut nici vocaţia ctitorului de ţară şi de oameni noi, de aceea eu, care am trăit sub Ceauşescu, pe care l-am urît în viaţa lui şi-n tinereţea mea, dar am ajuns să-l admir şi să-l iubesc în postumitatea lui şi-n maturitatea mea, eu, spuneam, nu-l pot iubi pe Mihai. Da, Mihai nu a fost un intelectual, nu s-a remarcat prin cultură sau spirit, nici măcar prin vreo diplomă universitară. Auzindu-mă că l-am numit „conducător al românilor”, profesorul Coja m-a contrat într-o emisiune – „cînd a condus Mihai, domnule?!”, a intervenit aprigul venerabil al naţionalismului. Ştiam la ce se referă, dar l-am întrebat, simplu – „domnul profesor, de 23 August, a condus?”. Da, domnule, un sfert de oră, a răspuns Ion Coja. Suficient, domnule, i-am răspuns, suficient ca România să fie salvată, să nu fie distrusă de zeci de divizii de tancuri sovietice, de aviaţia aliată şi populaţia să nu fi suferit mînia răzbunării Armatei Roşii. Suficient ca Ardealul de Nord să revină la Patrie, poate suficient ca Ardealul să rămînă la România şi Moldova lui Ştefan să aibă capitala la Bucureşti, nu la Chişinău. Despre asta e vorba – Mihai a fost ales de o voinţă mult peste înţelegerea noastră. Da, nouă, oamenilor, românilor, ne place şi ne tresaltă sufletul cînd vorbim de Mareşal, de Căpitan sau de Marele Conducător – dar Dumnezeu, iată, a ales să-şi pună desagii pe spinarea acestui asin!

Mihai nu este şi nu poate fi eroul vreunei istorii contrafactuale; oricare dintre cei susnumiţi sînt eroii multor asemenea închipuiri epice; dar faptele sînt clare – Mihai este cel ce este în Istoria factuală – şi atît. Dar spre deosebire de istoria contrafactuală, care nu este decît un joc al capricioasei noastre minţi, cea reală este însăşi existenţa noastră – ori aici şi-a făcut Regele Mihai datoria.

Sigur că m-au enervat cumplit bazaconiile monarhoide, mici povestioare demne de volumaşe de pension, mi-au zgîriat auzul intonaţiile cu accent de arc de canapea al unor apologeţi de profesie… Dumnezeule, dezarticulatul Stelian Tănase a spus că e „mihăist”, iluştrii mîzgîlici au derapat pe propria limbă vorbind de binefacerile regalităţii, oh, iar masochismul meu s-a manifestat absurd urmărind transmisiile televiziunilor de ştiri de scandal, transformate în pompe de refulat canalul de… respect. Bietul Mihai… Sper că faptele-i bune şi caracterul său modest, biblic, i-au permis o înălţare suficient de rapidă să nu audă tumbele logoreei inepte a unor moderatori, să citească articole monarho-anticomuniste ale unor beneficiari ai fostei orînduiri, poeziile lipsite de orice talent, cel puţin recitate de la stînga la dreapta, coma gîndirii unor politicieni „istorici”. Mă gîndesc ce ar fi făcut Dan Diaconescu cu OTV-ul lui… de fapt, ar fi făcut ce-şi dorea lumea – circ! Cum circ, un circ grotesc a fost toată reprezentaţia mass-media. Ce ruşine, ce bătaie de joc la adresa Regelui şi a istoriei!

Am auzit însă vreo două chestiuni care m-au deranjat; una a fost „Iartă-ne, Majestate!”. De ce „Iartă-ne”?! Că doar nu poporul a decis ceva, cel puţin aşa spun apologeţii monarhiei, că „tancurile ruseşti au adus comunismul” – iar după ’90, că episoadele alungării au aparţinut lui Iliescu şi comuniştilor lui?! Deci, unde şi cînd a greşit poporul faţă de rege? Nu cumva acest „Iartă-ne”, ar trebui spus pentru ignorarea lui 23 August? A doua chestiune se referă la relaţia regelui cu comuniştii. În primul rind, minciuna că în perioada comunistă se învăţa că regele a plecat cu nu ştiu cîte vagoane cu bogăţii; o minciună – în manualele de istorie, realizate de istorici serioşi, nu ca acum, nu scria aşa ceva! Era menţionată, fără prea multe comentarii abdicarea; comuniştii nu aveau timp şi chef de poveşti, aveau de construit o ţară, ceea ce au şi făcut. Poveştile astea s-au răspîndit odată cu puhoiul pseudo-informaţional de după 1990. În aceeaşi paradigmă, se spune că averea regelui a fost confiscată de comunişti – de fapt, a fost naţionalizată, adică dată naţiunii. Cum de altfel s-a procedat inclusiv sub regele Mihai (sub regenţă şi tutelă, desigur), cînd s-au expropriat vreo 5 milioane de hectare pentru a se da ţăranilor, măsura fiind apreciată de specialiştii vremii ca fiind pozitivă pentru perioda de criză din 1929-1933.

Divorţul relativ amiabil între rege şi comunişti este explicabil şi prin înţelegerea vremurilor. Povestea cu cei „o mie de studenţi” pe care Dej şi Groza i-ar fi arestat pentru a-i împuşca dacă regele nu abdica… e doar o poveste, dar nu e imposibil ca Groza să-i fi expus Regelui aspecte neplăcute ale unei tentative de continuare a pseudo-domniei.

„Majestate, iartă-ne!” trebuia spus, dar nu de popor, ci de Occidentul care l-a trădat pe Mihai, iar acum a venit in corpore la funeralii, dar şi de partidele istorice, ai căror lideri s-au ascuns cînd au fost solicitaţi de Mareşal să participe sau să preia guvernarea.

Nu, poporul nu are de ce să îşi ceară iertare, poporul a simţit şi atunci, şi acum, corect. Atunci a ales în mare măsură noua orînduire, care, cu toate nenorocirile primului deceniu, a adus dezvoltare şi prosperitate. Dar atunci poporul nu l-a urît pe tînărul rege, pe care îl simpatiza – simplu şi popular, tînăr, frumos, văzut des pe străzi conducîndu-şi cu pasiune maşinile – Mihai era iubit. Nu acelaşi lucru simţea poporul pentru monarhie şi camarilă. Nici după 92, poporul nu l-a urît pe rege, cel mult l-a considerat ca o poveste din trecut, nepotrivită cu aspiraţiile unei generaţii care construise o ţară.

Închei spunînd despre Mihai, ultimul rege, că a fost iubit la tinereţe şi a fost condus iubit pe ultimul drum. În rest, aş vrea să ni-l amintim ca pe un om al destinului, care l-a făcut să strălucească o singură dată, dar suficient ca să avem şi pe mai departe lumină.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Violenţa programatică şi generaţia imbecilizării

COMENTARII DE LA CITITORI