O viaţă dăruită muzicii: Victor Giuleanu – Profesorul

in Polemici, controverse

Maestrul Victor Giuleanu a atras atenţia tuturor oamenilor de cultură prin faptul că a luptat, ca un erou, în cel de-al II-lea război mondial, la care a fost mobilizat ca ofiţer de rezervă, conştient fiind că mult adevăr se află-n cuvintele lui Nathan de la Hale, potrivit căruia un adevărat patriot nu poate spune altceva decît: „Regret doar că am numai o singură viaţă, pe care doresc să o pierd pentru ţara mea …”. După război, Victor Giuleanu şi-a început cariera de profesor de muzică, moment crucial din existenţa lui, pe care l-a consemnat astfel: „Încep cariera de profesor de muzică, de care mă voi lega pe viaţă şi pe care o voi considera mai ales o vocaţie, o chemare lăuntrică şi chiar o virtute profesională”. Să nu uităm că a fost unul dintre cei mai valoroşi studenţi ai Conservatorului bucureştean, unde s-a format sub îndrumarea unor profesori excepţionali, printre care îi amintesc pe: Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, Dimitrie Cuclin, Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ştefan Popescu, Ion Ghiga şi Dumitru D. Botez. A activat cu succes ca profesor de muzică, în liceele Gheorghe Lazăr (1946-1947) şi Matei Basarab (1947-1949). Datorită aprecierilor de care s-a bucurat din partea maeştrilor artei noastre sonore din acea epocă, devine cadru didactic universitar la Facultatea de Muzică de pe lîngă Universitatea din Bucureşti (1949-1954), după care activează la disciplina „Teoria muzicii şi solfegii”, de la Conservatorul din capitala ţării – azi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti – parcurgînd aici toate treptele
ierarhiei didactice: asistent, lector, conferenţiar şi profesor universitar atestat,
prin hotărîrea Comisiei superioare de Diplome a Ministerului Învăţămîntului, din
14 februarie 1967.
După cum am aflat din spusele emoţionante ale muzicienilor George Breazul, Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu şi, mai ales, Ioan D. Chirescu, maestrul Victor Giuleanu s-a impus prin valoarea profesională, de necontestat, şi a ajuns, pe rînd, şeful catedrei de Teoria muzicii, dirijat, pedagogie (1972-1985), decanul Facultăţii de compoziţie, dirijat, profesori de muzică (1960-1962) şi rectorul Conservatorului Ciprian Porumbescu (1962-1972), ales, prin vot secret, de către Senatul Universitar. A mai susţinut şi funcţia de director onorific al Liceului de muzică Dinu Lipatti, din Bucureşti, iar în anul 1991, prin Ordin al ministrului Învăţămîntului, este numit „conducător ştiinţific pentru coordonarea doctoratelor – specialitatea muzicologie”, avînd ca participanţi (doctoranzi) nu numai din ţară, ci şi din Germania, SUA, Grecia, Israel şi Republica Moldova.
Între anii 1970 şi 1980, ca urmare a recunoaşterii meritelor sale, a avut o activitate intensă şi pe plan internaţional, de data aceasta, în calitate de Director ales al Consiliului de Conducere al Societăţii Internaţionale de Educaţie Muzicală de pe lîngă UNESCO (International Society for Music Education), susţinînd, cu succes, un număr mare de conferinţe şi comunicări ştiinţifice de specialitate. În anul 1962 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, iar în anul 1991 a înfiinţat şi apoi a îndrumat, cu un profund profesionalism – beneficiind de sprijinul conducerii Universităţii Spiru Haret din Bucureşti – Facultatea particulară de profesori de muzică, avînd rolul de a forma cadre didactice de specialitate.
Latinii spuneau, cu o convingere exemplară: „Omnia vincit amor”… „Mutatis-mutandis”… În cazul maestrului Victor Giuleanu, a învins dragostea pentru muzică, pentru cultură, dorinţa de a-i lumina pe cei mulţi, conştient fiind că, fară cultură, un popor devine o populaţie şi, în cele din urmă, o penibilă gloată! Fără acea dragoste sublimă pentru lumea melodiei, profesionalismul devine inutil, sau, cum ne spune latinul: „Opus igne, auctor patibulo dignus” („Opera e bună de foc, iar autorul de spînzurătoare”).
Cum o istorie a muzicii se face pornind de la documente şi nu de la resentimente, pot spune, că, după anul 1944, cea mai înfloritoare activitate a Conservatorului bucureştean a fost cea desfăşurată sub conducerea maestrului; de aceea, putem susţine, fară teama de exagerare, că astfel s-a născut Epoca Victor Giuleanu!
Pînă la sfîrşitul vieţii sale, eminentul muzicolog a apărat, cu religiozitate, toate valorile spirituale ale neamului nostru. El şi-a întemeiat crezul pornind de la teza în virtutea căreia la baza spiritualităţii poporului daco-roman se află clasicismul nostru – folclorul sătesc – şi ortodoxia, acestea avînd ca antiteză creaţia universală, pentru a se ajunge, în cele din urmă, la convingătoare sinteze. Acesta-i drumul pe care Victor Giuleanu l-a recomandat discipolilor săi, spre a-l urma. Însufleţit de marea sa dragoste pentru spiritualitatea poporului nostru, el mi-a mărturisit, nu o dată, această convingere a sa: „ România nu a fost niciodată învinsă, doar înjunghiată pe la spate!”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI