O zi din viaţa unui sine violat

in Polemici, controverse

Motto: „Trebuie să te las, căci mizeriile mă cheamă“. (Finalul unei scrisori trimise de Ion C. Brătianu soţiei sale)

Cronica marilor spirite consemnează numele unui englez, G.E. Moore, un filosof care a scos la iveală incestul conştiinţei individuale (în relaţia) cu societatea – şi l-a numit „intuiţionism etic“. Conform superbei sale gîndiri de început de Secol XX, intuiţia morală, fundament al celei etice, este o formă de cunoaştere imediată şi evidentă (în sine) – ba chiar şi apriorică, plusează filosoful. Continuînd logica sa, ar rezulta că percepţia cotidiană, bazată pe relaţionările prezentului (societăţii), generează cunoaştere – fără necesitatea trecerii prin filtrul raţionamentelor de valoare, a experienţei, a confruntării pozitiviste, ştiinţifice. Ba chiar la nivelul societăţii, ea (cunoaşterea aceasta) ar fi prioritară – fiindcă provine din morală, adică dintr-un set de valori general acceptat. Completare – morala nu dă, însă, cunoaşterii valoare de adevăr absolut, ci doar contextual. Concret explicitat, este ceea ce s-a întîmplat în varii situaţii, cînd, de exemplu, intuiţia morală genera cunoaşterea despre Pămîntul plat, despre înfăptuirea justiţiei divine prin duel, ori despre latenţa vrăjitoriei în orice femeie; aceasta era morala secolelor de atunci, iar contextul fundamental se baza pe asemenea adevăruri. Mai aproape de spaţiul şi timpul nostru, cunoaşterea prin intuiţie morală însemna condiţia subumană a negrilor, eliberarea Vestului de amerindieni, vinovăţia evreilor, cele 60.000 de victime ale lui Ceauşescu, comunismul cel rău şi capitalismul ce urma să ne transforme pe toţi în patroni prosperi!… Complicat triunghiul acesta – morală, etică, intuiţie! Ca o rezolvare a acestei complicaţii, s-a impus o formulă interesantă – cel care scrie istoria (cronicarul, iar uneori ziaristul) pierde îndeobşte bătălia cu morala, dar o cîştigă, deseori, pe cea cu etica. Explicaţia este că etica, fiind ştiinţa moralei, propune argumente care duc la modificarea moralei. Desigur, doar în contextul potrivit… utilizînd, aşa cum am expus anterior, nu adevăruri absolute, ci contextuale. Fapt evident – istoria a conţinut întotdeauna prioritar argumente în favoarea celui care a scris-o.
Foloseam la începutul articolului termenul „incest“, descriind relaţia conştiinţei individuale cu societatea, ca şi conştiinţă generală, definitorie (la nivelul societăţii). Cele două se generează reciproc şi ciclic, se cuplează – cîteodată benevol, dar cel mai des se violează. De exemplu…
De tot multe ori, suport senzaţia ciudată a neaparteneţei mentale la timpul pe care, fizic, îl trăiesc, deci, implicit, la conştiinţa societăţii. Secvenţele în care eul, sinele, respinge regăsirea în prezent devin comune, ba chiar se succed întru alcătuirea integrală a zilei curente. O zi din viaţa lui Dragoş Dumitriu… Tentaţia parafrazei este mare, şi oricît ar părea de ridicol, drama cotidiană a lui Ivan Denisovici, „Ulisiada“ de 24 de ore a lui Leopold Bloom sau fără-de-timpul zilei procesului neputinţei lui „K“ îmi dau tîrcoale în mod absolut stupid. Dumnezeule, sîntem doar într-o lume „de se măsură cu cotul“, nu în gigantescul minţii lui Soljeniţîn, Joyce sau Kafka!… De fapt, revenind la „Motto“ – trebuie să las trăirile acestor mari suferinzi, „căci mizeriile mă cheamă“.
O zi din viaţa mea… Seara, mă sună un prieten: vezi că pe postul de televiziune X sînt candidaţii la Primăria Capitalei. Da, e o temă parte a conştiinţei sociale, o chestiune ce mă interesa altă dată; acum, reacţia conştientului meu e de a-i răspunde amicului (societăţii, de fapt) cu toată politeţea: bine, mulţumesc, mai vorbim – dar nici gînd să-mi stric seara privind la aşa ceva. De ce? Orice ofertă (electorală) de mai bine venită din partea oricui este, în sistemul actual, o jignire a inteligenţei, o sfidare a raţiunii – iar în conştiinţa mea, o neînţelegere a acestei situaţii este incompatibilă cu morala şi starea de integritate mentală. Ce să-mi spună reprezentantul sau candidaţii „cu şanse“ – că au în spate motoarele dezastrului naţional şi ale bezmeticirii generale? Nu, sigur că vor răsuna mesajele plate şi tembele, de tipul celor cu care ne umplem memoria telefonului la sărbători – prosperitate, linişte, fericire. De fapt, violul conştiinţei individuale de către societate, de către sistem, nu-l constat atunci cînd au cîştig asemenea promisiuni, ci, pur şi simplu, cînd e impusă morala de a le auzi sau privi, pierzînd timpul cu aşa ceva.
Dimineaţa… Forfotă mare, ţevi metalice care cad pe caldarîm, zgomote diverse… Începea „festivalul“, numit rugos de subtil, „Femei pe Mătăsari“. Am deschis ochii pe această stradă acum mai bine de 50 de ani, am trăit şi vreo 8 ani avînd împrejurul casei rezultatul binefacerilor capitalismului, adică 3 bordeluri ţigăneşti, păduchelniţe mizerabile, emanînd nu doar duhori insuportabile, ci şi şpăgi pentru autorităţile statului democratic ce le proteja existenţa infracţională. În pofida celor aproape 150 de ani ai acestei străzi, interval în care aici au locuit, şi încă supravieţuiesc, mari medici, profesori, artişti, o scurtă perioadă de 8 ani (1996 – 2004) a fost suficientă pentru ca porecla de „stradă a curvelor“ să se răspîndească. La cîţiva ani după dispariţia „fenomenului“, şi-a făcut apariţia un personaj din garnitura tinerilor „fru-li“, bărbos, rufos şi „oengeos“, mă rog, energumen al „culturii urbane“, o idee occidentală prin care, concret şi practic, curvele, beţia şi dezlînarea trebuie promovate. Tot concret, insul, paraşutat de prin Alba şi primind fonduri de prin alte zări, a stabilit că tradiţia acestei străzi o reprezintă, desigur, bordelăritul! Pe scurt, „cultura urbană“ înseamnă blocarea străzii, înşirarea cîtorva zeci de tarabe cu lucruşoare gen bazar sau artizanat, chestii, chipurile, naturiste, multă, multă bere – şi seara, răcnete şi bubuituri, chipurile, muzică! Interesant este că intuiţia morală de care vorbeam a scos din casă zeci de mii de oameni care au format cozi interminabile, trecînd, fără scop, pe stradă! Spun „fără scop“, fiindcă la orele de maximă vînzoleală coada era de tip burtă-în-spinare, deplasarea fiind precum cea de sîmbăta, pe DN1 Valea Prahovei! Bieţii oameni nu se puteau deplasa stînga – dreapta, darămite să mai şi cumpere ceva! Au venit să vadă… ce? Case banale, pe care le pot vedea oricînd? Tradiţii… legate de curve? Produse… aceleaşi ca la orice bazar? Mulţi au venit să bea, ceea ce s-a văzut prin stivele de sticle şi cutii goale înşirate prin tot cartierul – cînd puteau face asta la orice terasă, în condiţii civilizate, nu în picioare, cu un contor de gaze drept masă. De fapt, de ce au venit aceşti oameni? Evident, pentru că morala le spune că trebuie (sau că e în trend, e „cool“), nu pentru că au trecut prin filtrul gîndirii acţiunea. De data aceasta, nu ştiu dacă e vorba de viol al conştiinţei individuale, ci am impresia că vorbim de o mutaţie contextuală, violul devenind o normalitate în iubire.
Mă sună alt prieten – vezi că X şi Y fac o emisiune la casa lui Ceauşescu – aha, zic, foarte interesant, au descoperit vreun pasaj secret? Bun, dacă tot deschisesem instrumentul moralei violului colectiv, televizorul, hai să butonez mai departe, dau peste un alt tînăr fru-li, un pletos părelnic de serviciu şi în serviciul pro-atlantic, pe care moderatoarea îl întreba cu ochii mari ai curiozităţii respectoase – „Credeţi că ne putem apăra de ruşi? Adică nu numai militar, dar şi economic, politic?…“ Pînă să schimb, îl aud pe Tonton Macoute al auro-atlantismului – „Sigur, nu ne apărăm pe noi, apărăm Alianţa… iar în ceea ce priveşte economicul, cred că, la ora actuală, situaţia este foarte bună“. Mă uitam siderat la moderatoarea creatoare de etică, care nu-şi mai primise salariul de ceva timp, al cărei soţ trăieşte de ani de zile din mici şmenuri şi şantaje, că asta-i presa în capitalism, of, Doamne… ce ţi-e cu morala asta, dar mai ales cu contextul ce generează asemenea adevăruri. Schimb pe postul finanţat de principala instituţie a moralei, biserica – unde dau mai întîi peste Sever Cotoi, reidentificat Voinescu, nume acceptabil pentru a fi consilier al altui creator de etică şi istorie, Traian Băsescu. Domnul Cotoi este realizator tv… Apoi, pe acelaşi post apare juna directoare a Bibliotecii Centrale Universitare, personaj paraşutat de aceeaşi grupare politică tocmai de la Asociaţia Antidrog la superfinanţata instituţie a cărţii. Desigur, între cărţi şi droguri moralistul Băsescu găsise o legătură etică.
Ce să vă mai spun despre o zi din viaţa mea? În timp ce citeam, încercînd să mă îndepărtez de contextul „festivalului“ de care am scris mai sus, mă vizitează un amic, afectat recent de monarhită acută: ,,Vai, ce le-a făcut «Naşa Reta» (principesa Margareta) americanilor, i-a pus la punct!”. Aha, e bine, zic, pentru ca peste două clipe şi trei fraze să mă lămuresc că distinsa doamnă răspunsese practic la bună ziua, bîiguind, pentru complezenţa talibanilor, „trebuie să ne gîndim bine înainte“. Ţuţerii dăduseră din cap, ţiuind moral de atîta spirit, iar prietenul meu dezvoltase o nouă şi întreagă teorie a salvării naţionale, în urma fulminantei atitudini princiare. Mda, o problemă, amicul era de faţă, nu-l puteam schimba din buton ca pe Cumpănaşu, de exemplu… Apropo, aş dori să dispară cuvîntul „geopolitică“ din vocabular. Poate aşa dispar şi virusări gen prezenţa pe micul ecran a sus-numitului şi a altora ca el! Am umblat la contrast, la culoare, am schimbat canalul, am scos chiar televizorul din priză – dar, nimic! Dacă am apucat să urmăresc cîteva minute emisiunea de „geopolitică“ a micului Goebbels, am deja senzaţia că cerul patriei e plin de avioanele ruşilor, că Putin rînjeşte cu AKM-ul în mînă după fiecare reclamă cu Simona Halep şi că tancurile Moscovei îmi urmăresc căţelul prin parc! Rusul e duşmanul tău, zice rîul, ramul şi golanul, iar intuiţia morală, generatoare de cunoaştere majoritară şi prioritară pentru o societate în deriva raţiunii, preia mesajul, transformîndu-l într-un (soi de) precept. „Rusia e inamicul şi pericolul major al românului“ a devenit o chestiune de morală, de bun simţ.
Da, cam aşa arată o parte dintr-o zi a subsemnatului; senzaţia de neapartenenţă, de incompatibilitate mentală cu vremurile pe care, fizic, le trăiesc, nu mă părăseşte, ba chiar se extinde. Într-un anume context, Aleksandr Soljeniţîn dădea soluţia, tratamentul naţional: „Trebuie să întelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decît dacă fiecare îşi va asuma vina pe care o are“. În contextul nostru, în etica naţională şi apelînd la cea tradiţională, cred că ar funcţiona o parafrază – vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decît dacă fiecare îşi va asuma mintea şi educaţia pe care le are – şi nu va mai accepta violul unei morale impuse.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI