Oameni aleşi (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Copiilor ţării mele închin această carte scrisă cu gîndul curat de a-i îndruma cătră viaţa adevărată de om. Cu cît mai tulburi sînt vremurile, omul trebuie să fie pregătit să le înfrunte. A se lăsa doborît de împrejurările neprielnice fără a căuta să le biruie, înseamnă a nu-şi da seamă de însuşirile ce zac în sufletul fiecăruia, unele în măsură să mute muntele din loc. Din nebăgarea de seamă a acestor daruri adevărat omeneşti, din lipsa cultivării lor spre a le folosi, un popor ajunge la aproape fatalismul braţelor încrucişate, aşteptîndu-şi soarta fără nici o încercare s-o schimbe. „Cum va vrea Domnul” este semnul slăbiciunii; nesocotirea energiei proprii care zace ascunsă în fiecare om. Măcar copiilor noştri să le arătăm calea spre fapte înălţătoare, oricare ar fi sfera de activitate individuală.
Să le scoatem din minte că inerţia poate deveni biruitoare prin sprijinul altora; că numai inteligenţa, restrînsă adesea la vorbărie trecătoare, împrăştiată ca fumul, poate înălţa temeinic pe cineva în faţa sa sau a altora.
Să le dăm mereu exemple concrete prin care să se convingă că singura biruinţă a unui individ sau a unui neam, nu se bizuie decît pe muncă, sfînta muncă înviorătoare, pe folosirea timpului ce înseamnă răbdare şi, mai presus, pe îndîrjita hotărîre, voinţa de fier de a învinge şi a ajunge la ceea ce trebuie să constituie serioasa manifestare a energiei omeneşti.
Adevăratul om este cel activ, condus de năzuinţa spre mai bine.
Erou poate fi numit şi acela care învinge greutăţile chiar din cercul restrîns al vieţii familiale. Întotdeauna şi la toate neamurile, locul pe care l-a avut oricine a fost ales prin faptele ieşite din munca chibzuită şi continuă. Progresul omenirii întregi, deci şi al unui popor, se sprijină numai pe munca, răbdarea şi voinţa indivizilor; numai ele pot ridica un neam pe culmile atotcunoaşterii şi a stimei altora. Energia reală, dar ţinută în stare latentă de împrejurări nefavorabile, ca în cazul poporului nostru, se pierde încetul cu încetul, dacă nu e valorificată. Şi nu e adusă la adevărata valoare, decît dacă se trezeşte în cei care alcătuiesc poporul, năzuinţa de a se descătuşa de inerţia adormitoare.
* * *
FRANCISC DIN ASSISI (1182—1226) (1)
Louée soit la joie et louée la douleur. Elles sont la force, elles sont la vie, elles sont Dieu. (Lăudată fie bucuria şi lăudată fie durerea. Ele sînt forţa, ele sînt viaţa, ele sînt Dumnezeu) – Romain Rolland
Este trecut în rîndul sfinţilor, căci asupra lui şi prin el credinţa a înfăptuit o minune.
Om de lume, tînăr, bogat, înclinat spre cavalerism şi arme, dintr-odată renunţă la orice podoabă deşartă, luînd calea spinoasă a Celui ce a propovăduit dragostea pentru săraci şl umiliţi. Este una din cele mai adînci prefaceri sufleteşti, pe care religia adevărată, izvorul atîtor covîrşitoare schimbări, o înscrie pe răbojul influenţei ei din trecut.
Ajunge întemeietorul ordinului franciscan care propovăduieşte simplitatea traiului, ajutorul celui oropsit şi din care au apărut învăţaţi ca Alexandru din Thales (mort la 1245) şi teologul Duns Scotus (1247—1308), autorul, între altele, a „Comentariilor“ asupra filosofiei lui Aristot.
Francisc s-a născut la Assisi, în Umbria, la 1181, din părinţi destul de bogaţi. Tatăl său era negustor de stofe, umblat mult prin lume. Fiul trebuia să-l urmeze în negustorie. Cum era obiceiul pe vremea aceea şi cum se cuvenea unui fiu de bogătaş, baza educaţiei sale o formau religia şi exerciţiile cavalereşti. Trăia în perioada credinţelor de necontestat, care împingeau pe oricine spre un idealism creştinesc necontrolat, din care au ieşit Cruciadele! Era, însă, şi vremea frămîntărilor politice, cînd se războiau nu ţări cu ţări, ci oraşe cu oraşe. Nu exista tînăr mai cu stare, care să nu facă parte din armata unui suveran; faptele războinice, precum şi cele cavalereşti erau o glorie pentru el, atît la serbări, cît şi la cavalcade.
Viaţa era ţesută pe o canava de evlavie, cu florile cele mai minunate ale aventurilor de tot soiul.

(va urma)
Prof. I Simionescu
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI