Oameni aleşi (10)

in Lecturi la lumina ceaiului

BENVENUTO CELLINI
(1500—1571) (1)
Nu era omul care să se mulţumească cu orice; ajutoarele care-i veneau din afară, dimpotrivă, îl îndemnau să săvîrşească opere mai de seamă – Goethe.

„Mă numesc Benvenuto Cellini; pe tatăl meu îl chema Giovanni, iar pe mama mea, Maria Lisabetta Granacci, fiica lui Ştefan Granacci. Şi după tată şi după mamă, mă trag din cetăţeni florentini“. Aşa îşi începea biografia scrisă la vîrsta de 58 de ani. „Îmi amintesc destul de clar despre lucrurile plăcute şi bune, dar şi de lucrurile cumplite, aşa încît, privind îndărăt, mă înspăimînt şi mă minunez cum am putut să ajung, din mila lui Dumnezeu, la vîrsta aceasta. Din acest motiv, m-am hotărît să-mi descriu viaţa“.
Viaţa lui Benvenuto Cellini a fost destul de zbuciumată, ca a mai tuturor oamenilor din vremea de nesiguranţă şi necontenite războaie, din Italia veacului al XVI-lea. Se trăgea din oameni destul de săraci. „Cred, scria el, că e mai bine să te fi născut din părinţi de rînd şi să-ţi întemeiezi cinstit o familie, decît să te tragi din oameni de viţă nobilă, dar să-ţi faci neamul de ruşine“. A primit numele de Benvenuto, deaorece tatăl său era fericit că Dumnezeu i-a dăruit un băiat. Pe timpul acela, Italia era împărţită în state mici, care se duşmăneau între ele. Liniştea nu dăinuia multă vreme. Oamenii de seamă din Florenţa, cea mai înfloritoare republică după Veneţia, erau fie primiţi cu greu la alte Curţi sau, dimpotrivă, ademeniţi prin onoruri şi cîştiguri. Pericolele domneau peste tot; nimic şi nimeni nu se afla în siguranţă, mai ales cînd cineva avea o fire independentă ca a lui Cellini. Era şi el ca mai toţi cei de seama lui din acele vremuri. Învăţa şi ştia de toate. A început să studieze muzica. Toată ziua sufla în flaut, ca să-i facă plăcere tatălui său, care dorea să-l vadă compozitor. Însă dorinţa lui era să fie argintar. La 15 ani, a intrat ucenic la Antonio Sandro; a deprins atît de repede meşteşugul, încît, după puţin timp, a reuşit să lucreze pe cont propriu. Dar din cauza firii sale irascibile, este exilat din Florenţa, pentru că, într-o dispută, luînd apărarea fratelui său, se foloseşte de pumnal, ceea ce era cu totul ilegal. Pleacă la Siena, la Bologna, apoi la Pisa. Începe să lucreze foarte serios. Face crochiuri după sarcofagele antice sau după desenele lui Leonardo da Vinci ori Michelangelo. Ajunge la Roma cînd avea numai 18 ani. Lucrează ca argintar şi strînge destul de mulţi bani. La insistenţele tatălui său, se întoarce la Florenţa, dar nu pentru mult timp. În timpul unei altercaţii cu un prieten, îl răneşte şi este nevoit să fugă noaptea, în haine de călugăr. Ajunge la Roma, unde cîntă în faţa Papei Clement al VII-lea. În 1527, ducele Carol de Bourbon asediază Roma. Cellini rămîne închis, împreună cu Papa, în Castelul St. Angelo. Apără cetatea cu multă iscusinţă, încît capătă recunoştinţa Papei. După o scurtă vreme, se reîntoarce la Florenţa, unde, datorită laudelor lui Michelangelo, primeşte de lucru. Dar, firea lui schimbătoare îl face să plece din nou la Roma, unde este numit şeful monetăriei papale. Duşmanii îl ponegresc că ar fabrica monede false. Acuzat, pe nedrept, că a omorît un giuvaergiu, fuge la Neapole, ca să scape de închisoare. Este iertat, rechemat şi numit argintarul papei Paul al III-lea. Dar, fiind duşmănit de o rudă a acestuia, fuge la Florenţa. (…). După o călătorie lungă şi anevoioasă la Paris şi în Elveţia, este chemat din nou la Curtea Papală, căci era neîntrecut în meşteşugul inelelor, a medaliilor, a solniţelor, ori a vaselor măiestrit lucrate. Duşmanii îl învinuiesc că a ascuns pietre preţioase din coroana Papală, cît a stat închis în Castelul St. Angelo; este trimis la închisoare, cu toată intervenţia regelui Franţei. Încearcă să fugă, servindu-se de fîşii de pînză legate cap la cap, dar cade, îşi rupe un picior încît abia se tîrăşte pînă la scările Catedralei Sf. Petru; este, din nou, prins, închis, păzit cu străşnicie!

(va urma)
Prof. I. SIMIONESCU
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI