Oameni aleşi (11)

in Așa vă place istoria

BENVENUTO CELLINI
(1500 – 1571) (2)
Nu era omul care să se mulţumească cu orice; ajutoarele care-i veneau din afară, dimpotrivă, îl îndemnau să săvîrşească opere mai de seamă – Goethe.
„M-au ferecat ca pe un tîlhar într-o celulă umedă, plină de jivine otrăvitoare. Mi-au aruncat o saltea de paie, şi, în seara aceea, nu mi-au dat nimic să mănînc“. Era atît de disperat, încît voia să se sinucidă. În sfîrşit, Cardinalul de Ferrara a reuşit să-l elibereze şi au plecat împreună la Paris. Aici este primit cu multă căldură de regele Francisc I (1494-1547). Nu stă mult nici la Paris, căci Doamna d’Estampes, amanta regelui, îl ura.
Se întoarce la Florenţa, unde sculptează, în bronz, o statuie a lui Perseu tăind capul Medusei. După o muncă titanică, statuia a fost, în fine, gata, fiind considerată o capodoperă a sculpturii manieriste italiene şi una dintre cele mai renumite opere de artă din Piazza della Signoria din Florenţa.
La vîrsta de 60 de ani, Cellini se retrage la mînăstire, dar firea lui nu-i îngăduie să stea liniştit nici la bătrîneţe. Pleacă în lume şi mai pribegeşte vreo 10 ani. Moare în anul 1571.
Benvenuto Cellini este cel mai tipic reprezentant al Renaşterii italiene. S-a născut într-o perioadă de strălucire, cînd activitatea lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tiziano, Correggio, Raffaello, anunţau lumii, prin operele lor inspirate din clasicism, o epocă nouă. Puţinele lucrări de argintărie ale lui Cellini, păstrate pînă azi, sînt de o frumuseţe şi o acurateţe artistică nemaiîntîlnită. Lucrează în marmură, în bronz; pentru regele Franţei sculptează un Jupiter în argint; desenează, scrie versuri şi muzică; dar, la nevoie, mînuieşte şi sabia. Autobiografia lui a fost tradusă de marele Goethe. Tratatele sale despre sculptură şi arta argintăriei sînt, şi astăzi, folosite. Era concretizarea omului care trăia într-o vreme de prefacere, care muncea foarte mult, spre a contribui, şi el, la descoperirea neîntîrziată a adevăratei cunoaşteri.

LEONARDO DA VINCI
(1452—1519) (1)
Cel ce vrea binele, trebuie să fie el însuşi bun – Goethe.
Perioada Renaşterii se caracterizează printr-o pleiadă de oameni iluştri, în toate domeniile. Mulţi sînt nişte giganţi, nu numai prin adîncimea gîndirii, ci şi prin munca desfăşurată, intensă, neînchipuită pentru generaţiile viitoare. Cînd ne gîndim la nenumăratele tablouri lăsate de Paolo Veronese ori Tiziano Vecelli, unele avînd lăţimea de zece metri pătraţi, ne întrebăm cum a putut ajunge o viaţă de om pentru realizarea lor?
Printre artiştii ce formează pleiada de oameni aleşi, asemenea celor mai strălucitoare stele din noianul constelaţiilor de pe cer, doi ne atrag, în special, atenţia: Michelangelo Buonarotti şi Leonardo da Vinci.
Multilateralitatea aptitudinilor observată la unii dintre contemporanii ori predecesorii lor, este superioară în cazul celor doi. Pictori, sculptori, arhitecţi, oameni de ştiinţă şi scriitori, au lăsat în toate domeniile, capodopere uimitoare, admirate chiar şi după aproape jumătate de mileniu.
Dintre aceşti doi titani, Michelangelo era ca rîul de munte ce spumegă din piatră în piatră, fără să-şi găsească liniştea. Impetuos, nu isprăvea aproape niciodată ce începea; mereu alte gînduri îl asaltau, veşnic fiind nemulţumit de sine, deşi, dacă ar fi să spunem adevărul, doar una dintre capodoperele sale l-ar fi făcut nemuritor pe un artist: Capela Sixtină, David, Biserica Sf. Petru din Roma.
Leonardo da Vinci dimpotrivă, era genunea cu faţa liniştită, dar adîncă, fără fund. Ştia să-şi stăpînească emoţiile şi gîndurile; privirea lui era întotdeauna senină, blîndă, părea că alunecă peste lucrurile pămînteşti. Biograful său, Giorgio Vasari, aproape că îl diviniza. Rar pot să fie adunate atîtea calităţi alese, la un singur om. „Frumuseţe, graţie, talent, sînt întrunite în aşa măsură, încît, lăsînd la o parte pe toţi ceilalţi oameni, face să iasă în evidenţă faptul că totul a fost dăruit de Dumnezeu“.
„Cu adevărat minunat şi ceresc a fost Leonardo, fiul lui Don Pietro“, născut, în 1452, la Vinci, între Florenţa şi Pisa. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de notari; mama era o ţărancă, fiica sănătoasă a munţilor Albani. Părăsită după naşterea copilului, s-a căsătorit cu un om de prin partea locului, ducîndu-şi viaţă trudnică cu munca ogorului.

(va urma)

Prof. I. SIMIONESCU
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI