Oameni aleşi (12)

in Lecturi la lumina ceaiului

LEONARDO DA VINCI
(1452 – 1519) (2)
Cel ce vrea binele, trebuie să fie el însuşi bun – Goethe.

Leonardo era „fructul dragostei şi al tinereţii“, scrie un biograf.
Studii multe nu a făcut. Copilăria a petrecut-o în mijlocul naturii. Îi plăceau matematica, muzica, desenul şi modelajul. De timpuriu, la 20 de ani, intră ca ucenic şi colaborator al maestrului Andrea del Verrochio. Vasari povesteşte că profesorul a aruncat penelul, cînd a văzut ce crease elevul.
Tînăr, frumos, pictor vestit, la început, duce o viaţă uşuratică, în Florenţa.
Natura îi era cea mai de seamă muză, iar observaţia îl făcea să înţeleagă ce se întîmpla în jurul său. Ca să deseneze, încă de cînd era acasă, aduna tot felul de gîngănii, pentru ca, din ele să creeeze un animal „molto oribile e spaventoso“(„foarte oribil şi înfricoşător“). Ca să picteze cît mai corect corpul omului, a studiat muşchii pe cadavre. Artistul este şi un om de ştiinţă. În tablourile lui, formele omeneşti, cu trăsăturile simple, dar care trădează starea sufletească, se află în cadrul unui colţ din natură. Întotdeauna, imaginaţia se sprijină pe ştiinţă. Din puţinele reproduceri care au rămas după concursul dintre el şi Michelangelo pentru pictarea sălii Consiliului din Florenţa, el redă, cel dintîi, concepţia reală a bătăliei.
Ca mai toţi artiştii din vremea Renaşterii, nu are o viaţă liniştită, legată de un oraş. Cînd se află în serviciul Principelui Ludovico Sforza (il Moro), la Milano (1482—99), cînd în Florenţa (1500—1506), ori din nou la Milano, ca pictor la Curtea regelui Franţei (1506—13), chemat la Curtea Papei, în Roma (1513— 16); îşi sfîrşeşte viaţa la Curtea Regelui Francisc I, în Franţa.
Pretutindeni lasă capodopere uimitoare. La Milano, sculptează o statuie ecvestră, uriaşă, a lui Francisc de Sforza, al cărei model, însă, este sfărîmat, zice-se, de soldaţii lui Ludovic al Xll-lea. Tot acolo, pictează „Cina cea de taină“, din a cărei frumuseţe iniţială nu a rămas decît un abur, îndeajuns totuşi să se vadă puterea de concepţie a artistului şi reprezentarea curat omenească a celui mai simbolic act din viaţa lui Christos. De altfel, puţine din operele lui sînt păstrate, cum sînt Mona Lisa şi Ion Botezătorul (Muzeul Luvru din Paris), Sfîntul Hieronim (Roma). Dar nu se rezumă doar la activitatea artistică. Propune lui Ludovic cel Mare să facă tunuri care aruncă substanţe inflamabile; să construiască punţi uşoare de transportat; să distrugă fortăreţele a căror fundaţie nu este de piatră. Încă de cînd era în Florenţa, proiectase planul unui canal care să o lege de Pisa, sau să întărească fundaţia Baptisteriului. Canalizările din şesul lombardic i se datorează în bună parte.
Atras spre Roma, unde Michelangelo trona, iar Rafael devenise favoritul Papei, Leonardo, care era mai bătrîn, era privit cu ochi răi. Viaţa pompoasă îl dezgustă; procesele familiale îl irită. Studiile lui da Vinci includ numeroase domenii ca: aeronautica, anatomie, astronomie, inginerie civilă, matematica, geometrie, hidrodinamica, mecanica sau optica. Părăseşte Italia, în 1516, şi ajunge în Franţa. Francisc I îl adoră, îi dă drept reşedinţă Castelul din Cloux şi o pensie. Cu toată paralizia mîinii drepte, continuă să deseneze, să schiţeze. Moare la 2 Mai 1519.
* * *
E unul dintre puţinele genii universale, pe care le-a avut omenirea. Nimic nu era de nepătruns pentru mintea lui lucidă, atotcuprinzătoare. Nu este domeniu în care să nu-şi fi pus amprenta. Manuscrisele lui numeroase, notiţe şi gîndurile răsfirate, studiate abia în ultimii ani, au uimit lumea savantă de azi.
Înaintea lui Francis Bacon, el enunţă principiul experimentării şi al metodei ştiinţifice. „Trebuie, contrar naturii, să începem cu experienţa şi să sfîrşim cu cercetarea cauzelor“. Principiul energiei este limpede înţeles de el, deşi vor trece veacuri pînă ce K. Meyer îl va introduce în ştiinţă. ,,Puterea este cauza mişcării, iar mişcarea – cauza puterii“, scrie el.
Legea inerţiei este exprimată astfel: „Nici un corp fără judecată nu se mişcă de la sine“.
Mecanica o cunoaşte în amănunt. Studiază pîrghia, ca şi căderea pe un plan înclinat, înaintea lui Galileo Galilei. Construieşte higrometrul, cercetează legile echilibrului, ale mişcării sunetelor şi fluidelor.
Este unul dintre fondatorii paleontologiei. Înaintea ceramistului Bernard Palissy, da Vinci explică adevărata natură a fosilelor, deşi, multă vreme după el, acestea sînt considerate doar jocuri ale naturii.
Enunţă legile suprapunerii păturilor geologice, explicîndu-le ca fiind depuneri în mările ce şi-au schimbat nivelul. Abia în Secolul al XIX-lea, Charles Lyell stabileşte actualismul, care era prezentat atît de clar de Leonardo, la începutul Secolului al XVI-lea.
(va urma)
Prof. I. SIMIONESCU
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI