Oameni aleşi (13)

in Așa vă place istoria

LEONARDO DA VINCI (1452 – 1519) (3)

Cel ce vrea binele, trebuie să fie el însuşi bun – Goethe.

E printre primii care studiază anatomia omului şi a calului, după el rămînînd vreo 800 de planşe, în care muşchii sînt la fel de bine schiţaţi, ca în desenele moderne.
Înainte de Nicolaus Copernic şi Galileu, neagă locul central al Pămîntului, considerîndu-1 o planetă ca şi celelalte. Toate aceste enunţuri sînt bazate pe observaţi şi experimente. Caietele sale sînt pline cu fel de fel de planuri.
În arhitectură, e meşter, luînd parte la construcţia Domului din Milano şi Pavia. Caietele sale păstrate cuprind schiţe pentru sistematizarea oraşelor, pentru parcuri, palate, un uriaş Mausoleu.
În inginerie, e neîntrecut, făcînd planurile de canalizarea ale Padului şi de irigare din Lombardia şi executîndu-le, în parte.
E considerat întemeietorul aeronauticii, datorită studiilor sale amănunţite asupra zborului pasărilor, asupra aparatelor de zbor, asupra paraşutei. De altfel, nu e domeniu din mecanică în care să nu fi lăsat explicaţii ale preocupărilor sale variate, de la maşinile de ţesut la cele balistice.
Dar, înainte de toate, este pictor şi sculptor, deşi cîştigă la un concurs de violină, face versuri, scrie „Trattato della Pictura“, care este consultat şi azi; prin tablourile sale este de întrecut, nu numai în colorit şi forme, dar mai ales în expresia sufletească. De Gioconda, vestitul tablou, pare-se icoana dragostei lui ideale, aceiaşi ca şi la Dante Aligheri, nu se desparte pînă la moarte; ea este imaginea celei mai desăvîrşite arte expresive. Tablourile sale nu sînt numai exemple ale unei tehnici necunoscute pînă la el, ci reprezentarea uimitoare şi neîntrecută a unor stări sufleteşti. Trăsăturile nu întregesc o figură, ci desenează un suflet.
Marele său rival, Michelangelo, îl urăşte, dar nu poate scăpa de influenţa lui, ca şi Rafael.
Prin universalitatea sa, prin lărgimea spiritului, este, poate, cea mai complexă individualitate care a existat vreodată.
Bunătatea, blîndeţea şi înţelepciunea s-au întrunit la un loc sub înfăţişarea celei mai îngereşti figuri.

MICHELANGELO (1475—1564) (1)
Emana o vigoare formidabilă, într-un trup prea slab pentru a o cuprinde – Romain Rolland.

Leonardo da Vinci şi Michelangelo Buonarroti, cei mai importanţi artişti din perioada de vîrf a Renaşterii Italiene, se află la antipozi în ceea ce priveşte personalitatea lor. Cel dintîi – e liniştea aparentă a genunii adînci; cel de-al doilea – e vîltoarea valurilor în luptă cu colţii de stîncă.
Figura lui Leonardo exprimă seninătatea cerului mediteranean; numai spre bătrîneţe încep să îi apară riduri adînci deasupra sprîncenelor stufoase. Înfăţişarea lui Michelangelo e aspră, noduroasă, chinuită, cu încreţuri adînci pe frunte, cu o „barbă de faun“, scurtă, încîlcită. Nasul, cu urmele pumnului lui Pietro Torrigiani, e prea mare, în disproporţie cu faţa îngustă.
Privirea lui Michelangelo era mai sclipitoare şi mai cercetătoare la Leonardo. La acesta din urmă domină gîndirea, sondarea misterelor tăinuite din diverse domenii, de la artă, pînă la ştiinţă; la celălalt – e neastîmpărul febril al energiei clocotitoare, atingerea neatinsului în zvîrcoliri dureroase.
Leonardo e iertător, Michelangelo e impetuos şi iute la mînie.
Cel născut în Vinci avea un „caracter regesc“, cum afirma Giorgio Vasari; impunea nu numai prin liniştea pe care o emana, dar şi prin înfăţişarea aproape divină. Buonarroti, dimpotrivă, trăia într-o veşnică fierbere, dar şi suferinţă, lipsit de voinţa de a decide singur, deşi îndîrjit pînă la sacrificiul vieţii, ca să execute ceea ce i se cerea.
Unul era vulturul ce domină, cu zbor maiestos şi liniştit, înălţimile aspre ale munţilor, plutind în spaţiul plin de lumină; celălalt era ca goélandul cu aripi vînjoase, veşnic înfruntînd cînd biciuirea furtunii nestăvilite, cînd ameninţătoarele valuri înspumate.
De aceea, în viaţa lui, Michelangelo n-a ştiut ce e odihna, n-a cunoscut bucuria lucrului isprăvit, n-a avut timp nici să afle măcar mîngîierea de o clipă a unei priviri blînde, ce lasă urme toată viaţa.
(va urma)

Prof. I. SIMIONESCU

preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI