Oameni aleşi (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

FRANCISC DIN ASSISI (1182-1226) (2)
Fiul bogatului negustor din Assisi nu putea face excepţie. Înclinările care se asemănau obiceiurilor vremii se bazau pe un fond de dreptate şi bunătate înnăscută, fiind înconjurat de pietate creştinească. Astfel se explică minunea. Prea era izbitor contrastul dintre puţinii oameni care petreceau, cîntau, zăngăneau din zale, şi mizeria celor reduşi aproape la sclavie. Iar unii treceau pe drumul vieţii cu ochii închişi, ori ridicaţi spre lumea vremelnicei străluciri. Tînărul Francisc îşi aplecă privirea spre cei pentru care numai lumea cealaltă dădea nădejdea în fericire. Aceştia îi făcură sufletul să rezoneze. Gloria prin arme l-a dus pe calea mîntuirii. Înarmat, pregătit pentru isprăvi ostăşeşti, părăsi casa părintească, îndreptîndu-se spre teatrele de luptă. Pe drum, glasul Domnului, care se auzea atît de des pe timpurile credinţei adînci, îl întrebă: ,,De ce părăseşti pe stăpîn, ca să serveşti sluga? De ce preferi vasalul, înaintea suzeranului?“. Liniştea din suflet i se tulbură. Iubirea de Dumnezeu învinse – prinţul biruie împotriva vasalului.
Tabloul păstrat în Bazilica Santa-Croce din Florenţa, datorat lui Giotto, pictorul atîtor scene din viaţa Sfîntului Francisc, e vestit prin simplitatea şi veridicitatea lui.
Tatăl său îl urmăreşte peste tot, aşa că Francisc îi dă înapoi tot ce luase din casa părintească. Rămînînd gol, episcopul din Assisi, care se afla lîngă dînsul, îl învăluie în mantia sa: «De-a cum înainte, nu voi mai spune: „Tatăl meu Pietro di Bernardone, ci Tatăl nostru Carele eşti în ceruri».
Chemarea lui Francisc este hotărîtă. Devine un apostol neîntrecut, care, servindu-l pe Dumnezeu, arată omenirii calea îndreptării şi a bunătăţii. Nu predică postul şi rugăciunea, lepădarea de bunurile deşarte ale lumii acestea, pentru credinţa în sine şi ispăşirea păcatelor. El îi îndrumă pe oameni către uitata lege, cea adevărată, a lui Christos: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Nu caută să înalţe numai locaşuri mîndre de rugăciune, ci este şi cel care dă glas unor reforme sociale, începînd cu crearea ordinelor religioase, al căror scop, deocamdată, este îmbrăţişarea şi ajutorarea celor urgisiţi de soartă. Apostolatul său este propovăduirea împăcării cu propria conştiinţa, mereu examinată, pentru a obţine liniştea sufletească, învingînd înclinările spre răul care ucide binele, ascuns în fiecare om. În slujba învăţămintelor lui Christos, el urmează pilda Mîntuitorului. Predicile lui sînt pătrunse de blîndeţe şi de chemarea către bunătate. Pe prinţ, ori pe cerşetor, el îl întîmpină, deopotrivă, cu vorbele: Pace ţie!
Nu doboară sufletele prin cuvintele ce zugrăvesc grozăvenia, ci îi convinge pe oameni prin vorbe blajine şi chiar vesele. „Cînd sufletul este trist şi plin de griji, atunci se întoarce mai uşor către mîngîerile din afară şi plăcerile deşarte ale lumii“, spune el.
Bunătatea lui nu este îndreptată numai către oameni. Nu sărută numai degetele leprosului; cuprinde lumea întreagă, fiinţe şi lucruri, căci „cine nu iubeşte iarba pe care o calcă, nu poate să iubească pe aproapele, nici pe Dumnezeu“, după cum a zis un propovăduitor al bunătăţii omeneşti din vremurile noastre.
„Laudă ţie, Doamne, că ne-ai dat focul, prin care luminezi noaptea şi care e frumos şi vesel, puternic şi năprasnic. Laudă ţie, Doamne, împreună cu creaturile Tale, şi în special fratele nostru soarele, care ne dă ziua şi prin care ne luminezi; care e frumos şi strălucitor şi prin splendoarea căruia ne chemi spre slăvirea Ta, Prea înălţate!“.
Cam acestea îi sînt rugăciunile.
Nici în durerea şi completa oboseală a sfîrşitului (1226), nu era deznădăjduit. Viaţa lui e traiectoria luminoasă a stelei ce călăuzeşte craii spre ieslea în care s-a născut Mîntuitorul. Prin faptele şi vorbele sale, urmate de mulţi adepţi, deschidea zarea iubirii de oameni; îi cheamă spre pace şi, mai ales, abătîndu-i de la nesocotirea suferinţelor celor azvîrliţi pe calea durerilor şi a nevoilor de tot soiul, îi îndeamnă la ajutorarea şi mîngîerea lor.
E apostolul tuturor vremurilor, iar glasul lui îndepărtat, rostind ,,Pacea fie cu voi toţi”, ar trebui auzit astăzi mai mult decît oricînd. Aşa se lămuresc şi marile serbări ce au avut loc la împlinirea celor 700 de ani de la stingerea lui din viaţă.

(va urma)
Prof. I Simionescu
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI