Oameni aleşi (27)

in Lecturi la lumina ceaiului

DANTE ALIGHERI (1265-1321) (2)
Cugetarea, munca adevărată de orice fel, virtutea cea mai înaltă, nu sînt, oare, fiicele durerii? – Thomas Carlyle.

În anul 1300, a fost ales magistrat unul din cei şase „Priori“, supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. Dorind să fie drept şi energic, a căzut victima luptelor crîncene care ameninţau cu anarhia Florenţa. În anul 1304, pentru Dante începe un lung exil. Nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Călătoreşte mult. Cînd e în Verona, cînd în Bologna, în Sarzano, în Padova; ajunge pînă şi la Paris. Este invitat să locuiască în castelul plin de veselie al lui Bartolomeo della Scala, suveranul Veronei, ori este oaspetele mînăstirii Fonte Avellana. Pribegia, cu necontenitul dor de oraşul în care a copilărit şi unde era îngropată Beatrice, a influenţat în mod puternic versurile poemului său. Nu este capitol în care să nu existe descrieri din cele văzute şi simţite. Ceea ce face poemul într-adevăr divin este oglindirea sufletului său ales, acelaşi pretutindeni, pe încurcatele cărări ale pribegiei. Sub masca rigidităţii, a dispreţului pentru toate, se ascundea omul care nu şi-a plecat capul nici sub loviturile sorţii, nici în faţa puternicilor, cu sufletul plin de dreptate, de milă pentru cei care sufereau ca şi el, de respect faţă de aceia care, ca şi el, nu cunoşteau decît datoria. Era drept chiar şi faţă de duşmani. Îi plăceau natura, studiul; admira energia sub orice formă. „S-ar putea spune că intensitatea, cu tot ceea ce este legat de ea, este caracterul predominant al geniului lui Dante“ (Thomas Carlyle). Astfel se explică veşnicia operei sale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitaţia, spunînd că nu se va întoarce decît dacă i se va restabili în întregime onoarea. În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai tîrziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac de malarie, şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna. Rămăşiţele lui odihnesc la Ravenna, într-un frumos mausoleu lîngă Bazilica San Francesco, ridicat, în 1482, de podestatul Bembo, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în Biserica Santa Croce. Epitaful, atribuit lui Dante, cuprinde, între altele, şi exprimarea durerii adînci purtate în pribegie:
„Hic claudor Dantes patriis extorris ab oris
quem genuit parvi Florentia mater amoris“.
(„Eu sînt închis aici, departe de ţara mea natală, eu, Dante, căruia Florenţa i-a dat naştere, o mamă cu puţină iubire“).

ROBERT BURNS (1759-1796) (1)
Cel dintîi merit al poeziei, ca şi al întregii lui vieţi, este adevărul – Thomas Carlyle.

Mulţi oameni de seamă din lume se trag din ţărani. Copilăria lor este legată de plug şi brazdă. Dar o întîmplare favorabilă i-a smuls din mediul în care au copilărit, ducîndu-i acolo unde au primit instrucţia necesară, pentru ca energia strămoşească să o pună în slujba culturii. De exemplu, Pierre-Simon Laplace, copilul unui mic fermier de lîngă Honfleur, ajunge membru titular al Academiei franceze.
(va urma)

Prof. I. SIMIONESCU
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI