Oameni aleşi (28)

in Lecturi la lumina ceaiului

ROBERT BURNS (1759-1796) (2)
Cel dintîi merit al poeziei, ca şi al întregii lui vieţi, este adevărul – Thomas Carlyle.

Robert Burns rămîne, însă, „poetul-plugar“. „Poemele“ sale sînt compuse la „coarnele plugului“. Simţămintele exprimate în ele sînt cele ale ţăranilor în rîndul cărora trăieşte. Pînă şi limba în care sînt scrise este cea dialectală, vorbită de cei care muncesc pămîntul. E manifestarea geniului ţărănesc; e sănătatea, veselia, nădejdea şi îndîrjirea, care se întîlnesc la omul care trăieşte în mijlocul naturii; îi cunoaşte atît farmecul, dar şi asprimea. Este prietena lui nedespărţită, care îl mîngîie, dar îl şi dojeneşte; este capricioasă, dar şi credincioasă, aşteaptă ca toată lumea să i se închine, deşi nu răspunde decît prin darurile pe care le face. Duhul naturii pătrunde în sufletul ţăranului, se identifică cu ea. „Poemele“ lui Burns sînt expresia vieţii necăjite a plugarului şi au fost primite cu bucurie de ţăranii care-şi ascultau, astfel, zbuciumul sufletului. De asemenea, erau şi o prezentare a frumoaselor locuri care alcătuiau Patria. „Sufletul cel mai mare din toate ţările britanice venea sub înfăţişarea unui ţăran scoţian cu mîinile aspre“. „Prin geniul său, limba strămoşească este glorificată şi cunoscută de lumea întreagă“. (Thomas Carlyle).
A avut o copilărie fericită. S-a născut în 1759, într-o mică fermă din Alloway, Scoţia. Robert învaţă la şcoala din sat, dar cel care se preocupă în mod direct de educaţia celor 7 copii este William Burnes, tatăl lor, care îi învaţă să scrie şi să citească, dar şi matematica, istoria şi geografia. „Se spune că aşa de mare era dorinţa lor de a se instrui, încît, o dată, un vecin, venind la ei la vremea mesei, i-a găsit pe fiecare cu lingura într-o mînă şi cu o carte în cealaltă“ (William Sharp). „Aceasta era Vademecum-ul meu“, spunea Burns despre colecţia de cîntece scoţiene pe care o purta peste tot. „Le citeam conducînd carul, mergînd în urma plugului, cîntec cu cîntec, strofă cu strofă, căutînd adevărul, duios sau sublim“. Scînteia care a deşteptat în Burns manifestarea geniului a fost veşnicul îndemn spre poezie: dragostea. Cel dintîi poem a fost adresat unei copile de 15 ani, care locuia în acelaşi sat. Mîndria, care l-a caracterizat toată viaţa, i-a deşteptat ambiţia ca ,,draga lui“ să cînte numai cîntecele compuse de el. Făcea versuri pentru că nu putea rezista îndemnului lăuntric. Nu avea de gînd să le publice… La 24 de ani, din cauza sărăciei şi a neajunsurilor, s-a hotărît să plece în Indii, dar nu avea bani pentru a-şi plăti biletul. Un prieten i-a dat ideea să-şi publice versurile. Şi astfel au apărut, în 1786, poemele “Poems, chiefly in the Scottish dialect“, care i-au adus vreo 3 şilingi. Biletul a fost cumpărat, dar călătoria proiectată nu a mai avut loc… Poeziile sale au fost o adevărată revelaţie; numele autorului fiind, dintr-odată, pe toate buzele.

(va urma)
Prof. I. SIMIONESCU
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI