Oameni aleşi (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

MARTIN LUTHER (1483 – 1546) (2)
Între ce se aştepta să vadă în Cetatea Sfîntă şi realitate era atîta prăpastie, încît se simţii profund tulburat. Totuşi, furtuna sufletească nu a izbucnit decît acasă, cînd a asistat la tîrgul cel mai grosolan care se făcea cu credinţa oamenilor. Ca să termine vestita Catedrală Sf. Petru, Papa Leon al X-lea s-a gîndit să strîngă bani vînzînd în lumea creştină indulgenţe, adică răscumpărînd cu arginţi păcatele săvîrşite. A fost picătura care a umplut paharul. Luther s-a împotrivit la săvîrşirea acestui negoţ de tarabă care demonstra josnicia faptului în sine şi defăima credinţa creştină, distrugînd nădejdea sufletelor zbuciumate. Din această revoltă a început reforma. Pentru ispăşirea păcatelor, Credinţa nu se reduce la posturi, chinuri şi vînzări de înscrisuri. Biblia e
de-ajuns ca să arate calea pocăinţei, a mîntuirii şi a întăririi în credinţă. Toate celelalte sînt înşelătorii, minciuni, lanţuri care leagă mintea şi sufletul mulţimii, făcînd-o sclava negustorilor de suflete.
Aşa a început lupta.
Deocamdată, Roma a rămas pasivă. Avea destule mijloace ca să amuţească glasul răzvrătiţilor. Giordano Bruno fusese ars pe rug numai pentru că ţinuse morţiş la adevărul că pămîntul nu e centrul universului. Însă amuţirea prin foc nu era decît o soluţie temporară. Glasul celui ars se stingea, dar scînteile focului se răspîndeau în lume, aprinzînd lumina adevărului.
Rugul îl pîndea şi pe Luther; deocamdată, fusese doar excomunicat. Fiul minerului îşi îndreptă toată aversiunea moştenită de la cei oprimaţi şi se împotrivi atotputernicilor. Ordinul de excomunicare a fost ars în piaţa din Wittenberg. Carol al V-lea, adept fervent al catolicismului, nu putea concepe ca în imperiul său să încolţească sămînţa răzvrătirii. Dar nu putea să fie nici prea drastic. Poporul era de partea lui Luther. Cei ce deţineau puterea religioasă şi politică s-au adunat în catedrala de la Worms. Luther fu chemat în faţa lor să-şi explice convingerile. Mulţi l-au sfătuit să nu se prezinte, pentru că le era frică să nu fie arestat şi omorît.
Cu această ocazie, Luther a dat măsura tăriei sale pe care doar convingerile le puteau susţine. În Catedrala din Worms se află un tablou care înfăţişează procesul lui Luther. Sub baldachinul de catifea, cu fireturi aurite, stăteau puternicii zilei. În faţa lor se afla fiul minerului, cu figura austeră, cu sprîncenele încruntate, cu trăsături hotărîte, aşa cum l-a zugrăvit contemporanul şi discipolul său Lucas Cranach. Luther era viitorul; era poporul care se încumeta să privească drept în ochii stăpînilor de ieri. Procesul a început. I s-a cerut să retracteze tot ce spusese împotriva dogmei catolice. Convins de adevăr, el a răspuns: ,,Ce fel de creştin aş fi, dacă aş vorbi împotriva conştiinţei mele?”. Ruptura a devenit definitivă.
Luther a fost condamnat, dar nu a avut soarta Iui Jan Hus, pentru că împăratul îi garantase libera întoarcere acasă. Totuşi, prietenii hotărîră să stea ascuns vreme de un an, în castelul de la Wartburg. L-au cuprins temerile. Prea era îndrăzneaţă fapta lui, rupînd cu tradiţia atîtor veacuri, pentru ca să nu aibă momente de îndoială, de suferinţă lăuntrică. Îl vede mereu înaintea ochilor pe necuratul, trimis
să-i insufle neîncrederea, să-i slăbească convingerile. Şi azi se păstrează o pată de cerneală pe peretele camerei în care Luther lucra de obicei; este urma călimării azvîrlită în fantoma pe care credea că o vedea mereu în faţa lui. La Wartburg, a început să traducă Biblia. Era o a doua mare lovitură, pe care o pregătea în retragerea impusă. Cartea înţelepciunilor de veacuri nu mai stătea închisă cu şapte lacăte pentru acei care nu cunoşteau decît graiul părintesc. Acum, fiecare ştiutor de carte o putea avea la căpătîi, liman al necazurilor şi al deznădejdii. Traducînd Biblia în „limba vulgară”, Luther deschidea drumul literaturii naţionale. Limba folosită de el, înţeleasă de popor, are influenţă nu numai asupra literaturii din veacurile al XVI-lea – XVIII-lea, ci şi asupra scrierilor clasicilor germani de mai tîrziu, cum ar fi Goethe ori Klopstock… Ca să înţeleagă oricine cartea Evangheliilor, trebuia să înveţe să citească. Luther s-a luptat din răsputeri ca fiecare sat să aibă o şcoală comunală.

(va urma)
Prof. I Simionescu
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI