Oameni aleşi (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

MARTIN LUTHER (1483 – 1546) (3)
E întemeietorul culturii în popor, iar Melanchton, prietenul său mai domolit, acela care, la Dieta din Augsburg, e însărcinat cu redactarea punctelor principale ale religiei protestante, şi devine unul din cei mai de seamă pedagogi practici ai Germaniei. A îndeplinit pînă la sfîrşit sarcina pe care şi-o asumase. Curentul născut prin activitatea pe care a desfăşurat- o a atins cote uriaşe şi a ameninţat, pentru un moment, orînduirea socială a trecutului. Luther nu mai era în stare să-i stea împotrivă; abia dacă a avut puterea să-l atenueze. Cît a trăit, cu autoritatea sa de rege, a mai putut opri vărsare de sînge între fraţi, fapt ce-i provoca durere, dar nici un fel de şovăire. După moartea lui, războaiele civile se înteţesc. Reforma se exntinde; cuprinde Danemarca, apoi Peninsula Scandinavă. Mai totdeauna prefacerile sociale se săvîrşesc cu jertfe de oameni; era greu ca o asemenea schimbare amplă să cuprindă ţări şi popoare fără nici o reacţie violentă. Liderul spiritual al atîtor prinţi, ori duci nu se abate de la viaţa simplă. Se căsătoreşte, în 1525, cu o fostă călugăriţă. Astfel, întemeiază viaţa familială a preotului în contrast cu celibatul catolic, motivul atîtor conflicte cu credincioşii. Îşi creşte cei 6 copii cu grija unui bun părinte. Moare, însă, în vîrstă de 63 de ani (1546), departe de oraşul în care locuia. Deşi bolnav, cu toate că e oprit de ai săi, ţine să-şi îndeplinească datoria faţă de credinţa sa, chemat fiind să o apere contra unui nou atac. Oboseala drumului îi grăbeşte sfîrşitul. În faţa morţii, ridicase mai presus datoria. Fiinţa lui este închinată ei. Stăpînirea de sine, în drumul pe care şi-l croise, îl domina. F. Kuhn l-a descris astfel: „Rînd pe rînd, mistic şi dialectician, scriitor delicat, orator popular, cu graţii de femeie ori de copil, grosolan ca un meşteşugar, vesel pînă la exces, trist pînă la disperare, timid şi îndrăzneţ, copleşit de îndoieli şi plin de hotărîre, supus Bisericii pînă la disciplină, dar plin de avînt în visurile sale de reformă. Un temperament arzător, un trup bolnăvicios, numai nervi şi sînge, aducîndu-i leşinuri şi suferinţe înfrînte“ .
DEMOSTENE – (384 – 322 î Chr..) (1)
„Les discours de Lysias, d’Eschine meme, sont des oeuvres d’art; ceux de Démosthéne sont des actes“. („Discursurile lui Lysias, şi chiar ale lui d’Eschine, sunt opere de artă; cele ale lui Demostene sînt acte veritabile de limbaj“) Noel Aymes.
Demostene a fost cel mai de seamă orator al Antichităţii Marele orator nu numai că fermeca prin darul vorbirii calde, dar convingea prin tăria argumentelor profunde, pe care ştia să le îmbrace într-o formă fără greş; captiva mulţimea, făcînd din ea ce dorea, ducînd-o acolo unde voia – spre război sau spre înălţimi nevisate. Insufla voinţă auditorului; gîndurile lui, prin vorbele pe care le exprima, îi influenţau, încetul cu încetul, pe cei care-l ascultă. Viaţa lui Demostene este plină de învăţăminte, mai ales datorită voinţei sale puternice care l-ajutat ca să ajungă unde a ajuns, îndreptîndu-şi cusururi mari, învingînd însăşi natura.
S-a născut la 383 î.Ch.. Tatăl său era destul bogat, fiind stăpînul multor sclavi şi al unui atelier de arme. Dar copilul a rămas orfan la numai 7 ani.
Lăsat pe mîna tutorilor, care i-au prădat averea părintească, nu-i rămase aproape nimic pentru a-şi plăti şcoala. De mic era bolnăvicios, fugea de lume şi nu era tocmai prietenos. Se zice că şi-a ales cariera de orator atunci cînd a asistat, împreună cu profesorul său, la pledoaria lui Calistrat. În acel moment şi-a dat seama cîtă putere are cuvîntul, văzînd mulţimea cuprinsă de frenezie. „Dar ceea ce admira mai mult“, afirma Plutarh, „era puterea elocinţei care îmblînzeşte şi supune totul“. Studiază la Academia lui Platon şi ia lecţii de la Euclid din Megara. Pentru a-i da în judecată pe tutori ca să-şi recupereze bunurile, se pregăteşte cu oratorul Isaios, reputat pentru cunoaşterea Dreptului şi pentru succesele pledoariilor pe care le-a rostit. La 17 ani, devenind major, intentează proces tutorilor săi; pledează şi-l cîştigă. A fost primul lui mare succes, ceea ce l-a făcut să creadă că este suficient de pregătit pentru ca să vorbească mulţimii. Pe atunci, în republica grecească, era obiceiul că oricine putea să ia cuvîntul şi să vorbească despre afacerile publice. Un necunoscut pînă ieri, dintr-odată Demostene devine idolul mulţimii. Plin de ambiţie, Demostene s-a implicat prea de timpuriu în viaţa politică. La cel dintîi discurs în faţa publicului, a fost luat în rîs şi silit, plin de ruşine, să se dea jos de la tribună. Avea o voce imatură, respiraţia scurtă; era încîlcit în stil şi, pe lîngă toate acestea, la unele cuvinte se bîlbîia. Dacă ar fi fost altcineva în locul lui, s-ar fi lecuit de oratorie. El, însă, voia să fie orator. Voinţa dă puteri nemăsurate, împlinind multe lipsuri. Ca să ajungă un bun orator, trebuia să-şi îndrepte defectele, să devnă desăvîrşit în vorbă, în stil, în ţinută. Astfel că nu a mai apărut în faţa publicului, decît în momentul în care a crezut că va învinge. Stătea închis în casă zile întregi, vreme de mai multe luni şi acolo recita cu glas tare, expresiv, capitole din Tucidide ori Sofocle, sau îşi pregătea cu atenţie discursuri pe care le pronunţa iarăşi tare şi răspicat. Ca să-şi îndrepte defectul de vorbire şi slăbiciunea glasului, se zice că se ducea la marginea mării, îşi punea pietricele în gură, vorbind tare, ca să întreacă zgomotul valurilor. Cînd a apărut din nou în public, a fost declarat, de la cele dintîi discursuri, drept cel mai renumit orator.

(va urma)
Prof. I. Simionescu
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI