Oameni aleşi (8)

in Lecturi la lumina ceaiului

CICERO (106-43 î.Chr.) (3)
În acest timp, Cesar devine dictatorul fără rival şi apoi împăratul temut. În conflictul dintre Cesar şi Pompei, Cicero nu are o atitudine hotărîtă. El, care ştiuse să apere ţara împotriva lui Catilina, nu a ştiut cum să gestioneze conflictul dintre cei doi rivali. Îi ia apărarea lui Pompei, dar, după Bătălia de la Pharsalus, acesta nu a vrut să preia comanda armatelor; considerat trădător, era să fie omorît, dacă nu intervenea Cato cel Tînăr.
Cînd Cesar iese învingător, Cicero este primul care îl salută. Dar, cînd Cesar ajunge împărat, Cicero se retrage din viaţa publică şi începe să se ocupe de filosofie. Numai după ce este omorît Cesar şi Antonius vrea să ia puterea, Cicero revine în viaţa politică, pronunţînd cele 14 discursuri vehemente contra lui Antonius, pe care le-a numit Filipice, în semnul deosebitei veneraţii ce i-o purta lui Demostene, pentru că imitau discursurile acestuia împotriva lui Filip II al Macedoniei. Toate eforturile lui au fost neputincioase; în schimb, şi-a atras ura lui Antonius, care voia să scape de un asemenea duşman periculos. Tactica lui era să se folosească cît mai mult de fiul adoptiv al lui Caesar, Octavianus, a cărui inteligenţă matură o subestimase foarte mult, şi să întoarcă Senatul împotriva propriei tendinţe de a face compromisuri, pentru a declara război lui Antonius, care dominase evenimentele de după moartea lui Caesar. Nu a ajuns pînă la noi nici o scriere care să relateze modul în care Octavianus l-a indus în eroare pe Cicero, în perioada dintre înfrîngerea lui Antonius, în Gallia Cisalpină, şi marşul lui Octavianus spre Roma. Triumviratul lui Octavianus, Antonius şi Lepidus a luat fiinţă la sfîrşitul lui octombrie, iar în curînd s-a dat ordin să fie găsit Cicero şi executat. A fost prins şi omorît lîngă Caieta. Capul şi mîinile i-au fost expuse pe rostra, platforma pe care se ţineau discursurile în forul de la Roma, după ce Fulvia, soţia lui Antonius, străpunsese cu un ac limba care pronunţase vehementele Filipice.
Şi astfel s-a sfîrşit, la vîrsta de 63 de ani, cel care, cît a trăit, n-a ştiut decît să-şi slujească ţara, lăsînd posterităţii scrieri de o limpezime şi eleganţă de stil neîntrecută de alţi scriitori romani.

JEAN JAURČS (1859-1914) (1)
II était plus que l’orateur. II était la conscience. II etait une valeur morale. (A fost mai mult decît un orator. A fost însăşi conştinţa. A fost o valoare morală)
Charles Huysmans.

Singura dată cînd am simţit puterea cotropitoare a cuvîntului, a fost la Grenoble, ascultîndu-l pe Jean Jaurčs. „Afacerea Dreyfus“ era în plină desfăşurare, iar marele apărător al adevărului venise la o întrunire, care avea loc într-o spaţioasă sală de gimnastică, tixită de lume. Cînd a început să vorbească, în sală se lăsase tăcerea ca într-o biserică. Era de statură mijlocie, îndesat şi lat în spate. Un cap masiv, pe un gît scurt, mă făceau să mă gîndesc la Gînditorul lui Rodin, dar şi la muncitorul de pe ogoare. El însuşi recunoaştea afinitatea cu ţăranul, măcar în îndărătnicie. Avea însă o figură aşa de senină, blîndă, liniştită! Glasul lui era monoton, deşi cuvintele curgeau ca apa dintr-un izvor bogat. Nici o poticneală; nici o repetiţie. O întrerupere se aude din sală, căci, printre auditori, erau şi mulţi adepţi de ai lui Paul Dčrouléde. A fost ca şi cum vîntul biciua talazurile. Glasul s-a ridicat. Trăsăturile feţei au pierdut din seninătatea obişnuită; pumnii încleştaţi se întindeau ameninţători spre un duşman nevăzut. Nu mai era omul care începuse să vorbească, ci vijelia care te învăluie; nu-ţi dădea răgazul să răsufli; acum se mai ogoia, apoi şuiera din nou.
În potopul de vorbe legate printr-o logică nemaipomenită, am simţit focul lăuntric care le face pătrunzătoare, captivante. Jaurčs se juca cu auditorul. Îl purta în lumea sentimentelor răscolitoare, ca, după un timp, să facă apel la judecata acestuia. Şi nu puteai să nu gîndeşti decît aşa cum gîndea el, să nu prinzi adevărul acolo unde ţi-l arăta. Te domina. Sfîrşitul a fost, din nou, ca limpezimea valurilor liniştite. Modest, ca şi cînd nu ar fi provocat vîrtejul în sufletele din sală, trîmbiţaşul adevărului se aşeză, cu mişcări domoale, între prietenii săi de la tribună. Mai tîrziu, am înţeles de ce în ultimii 12 ani de dinaintea războiului, Jaurčs a fost conducătorul ascultat de muncitorimea franceză,

(va urma)
Prof. I. Simionescu
preşedintele Academiei Române (1942)

COMENTARII DE LA CITITORI