Oameni care au murit degeaba

in Polemici, controverse

Motto: „V-am bombardat ca să vă salvăm” – Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO

În acest an se împlinesc 20 de ani de cînd Serbia a fost bombardată timp de 77 de zile de către NATO, această organizaţie militară paşnică, din care facem şi noi parte. Organizaţie al cărei rol nu este altul decît acela de a direcţiona nişte bani acolo unde trebuie, un fel de taxă de protecţie, şi cam atît. Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc de acele vremuri. De inerţia Rusiei, în primul rînd, care a permis ca tot ce s-a întîmplat să iși urmeze cursul, de trădarea României, care nu a putut să rămînă neutră şi a participat pasiv la uciderea unor oameni, militari, civili, ţărani, mame, copii, bunici, sîrbi, vecini cu noi de ceva timp. 

Nu a fost ok nimic din ce s-a întîmplat atunci, dar politica este aşa cum este, deci putem să înţelegem pînă la un punct decizia guvernanţilor acelor vremuri. Serbia a fost ,,tocată” zi de zi. NATO a condus o campanie militară preponderent aeriană – operaţiunea Allied Force – care a durat 77 zile şi care s-a terminat la 10 iunie 1999, atingînd  38.000 de misiuni în total, fără nici o diferenţă între obiectivele militare şi civile, o copie a ceea ce s-a văzut în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Rezultatul? Mai mult de 3.500 de morți, în special civili, oameni care, în fapt, au murit pentru că Serbia nu a fost de acord să cedeze Kosovo, teritoriul pe care îl considera de drept și istoric ca fiind al ei. Chiar dacă fals se afirmă că, de fapt, la mijloc era vorba de o catastrofă umanitară, în realitate obiectivul final a fost distrugerea Iugoslaviei, proces început încă din 1990, dar și domolirea spiritului de luptători al sîrbilor.

Acum, la 20 de ani de atunci, un se­cre­tar general al NATO, prezent la Bel­grad, a declarat nonșalant că motivul bom­bardamentului a fost eliberarea sîrbilor. În urmă cu cîteva zile, cu ocazia sărbătoririi zilei naționale a Serbiei, președintele american l-a felicitat pe președintele sîrb, Aleksander Vučić, și l-a sfătuit cu căldură să recunoască Kosovo, întrucît doar așa Serbia va putea să guste din pocalul prosperății. Nu știu cum au reacționat guvernanții sîrbi în fața celor cei care le-au dat sfaturi pozînd în băieți buni, dar ar fi fost frumos ca cei care au trăit zilele de bombardare a țării, urmașii celor morți, văduvele soldaților uciși și nu numai, să fie acolo și să îi scuipe pe cei care îi iau de proști în felul acesta și, eventual, să îi și păruiască puțin.

Drumul Serbiei este încă neclar, Kosovo este aproape pierdut, de fapt este chiar pier­dut, sîrbii vor musai să intre în Uniunea Europeană fără măcar să intuiască cît de mult vor pierde dacă acest lucru se va întîmpla. Acum, la 20 de ani de la acel moment, la 29 de ani de la începutul calvarului, multe din momentele cheie care au făcut ca sîrbii să fie văzuți ca niște criminali, nu au fost încă elucidate. Nu am să le enumăr aici, dar, pe măsură ce timpul trece, se văd tot mai clar influența și acțiunile CIA în acel spațiu, începînd cu 1990, acțiuni aflate încă în derulare. SUA nu va permite ca Serbia să rămînă prietenă cu Rusia, așa cum nici Uniunea Europeană nu va lăsa libertatea de alegere acestei țări în ceea ce privește politica sa externă, dar și internă.

Alegînd un drum în care să se accepte independența Kosovo, întrebarea pe care orice om normal la cap o pune Belgradului este: dacă tot ajungeți acolo unde au vrut de fapt occidentalii, atunci de ce v-ați războit cu ei? De ce au murit oamenii ăia, nevinovați în cea mai mare parte? Ca voi să pierdeți la masa verde? Este rușinos pentru un stat să nu își respecte morții, pe cei care au pierit doar pentru că nu au vrut ca țara lor să fie ciuntită. Este trist, dar se pare că timpul vindecă rănile, iar dușmanii de ieri devin prietenii de azi, fără să se țină cont de rănile adînci pe care acești demoni le-au lăsat în sufletul poporului sîrb.

Tano

Păreri și opinii