Oameni cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas

in Alte știri

 

 

Eu sînt un om foarte comunicativ. Una dintre principalele mele calităţi este aceasta: intru, extrem de uşor, în vorbă cu oricine. Îmi place să descopăr noi şi noi tipologii umane, care pot deveni personaje de roman, de teatru, de articole de presă. Prima dată cînd am vorbit la telefon era prin 1961, sau 1962. Eram copil şi m-a dus o soră mai mare, Lidia, la Alimentara de pe Str. Sebastian. Acolo era un telefon public: ea a băgat o fisă de 25 de bani şi a sunat-o pe cealaltă soră mai mare, Magdalena, aflată la serviciu. Mi-a dat-o şi mie la telefon. Eram fascinat! Nu, nu m-am uitat în spatele aparatului, să văd dacă sora mea era acolo, aşa cum am făcut-o pe la 5 ani, cînd ne-am instalat, şi noi, un difuzor în perete şi eram curios să dibuiesc de unde vin vocile. Între timp, mai crescusem puţin. Dar ce minune! În aromele amestecate ale acelei băcănii de mahala, dintre care distingeam bomboanele, miejii de seminţe, stafidele, cafeaua şi vinul vărsat, sora mea îmi spunea că, dacă voi fi cuminte, îmi va aduce ciocolată!

Ea lucra pe atunci undeva, unde se prepara şi se ambala ciocolata. Aflasem de ciocolată de la Fabrica Zamfirescu, pe Str. Samuil Vulcan, dar nimeni nu-şi făcuse pomana cu un copil sărac, măcar să-mi fac, şi eu, gustul. Mai tîrziu, vorbeam la telefon cu cealaltă soră, Lidia, care lucra pe Calea Victoriei. Ţin minte, şi acum, după mai bine de 50 de ani, numărul la care o sunam: 15.97.02. Anii au trecut. Mai degrabă ei au trecut prin noi, decît am trecut noi prin ei. Un copil de astăzi vorbeşte la mobil de la 2 ani, care-i problema? Foarte puţini sînt aceia care n-au telefoane celulare la şcoală. Ele fac parte din ustensilele cele mai obişnuite. Toată lumea vorbeşte la mobil, mai ales pe stradă. Aţi observat că cei mai vorbăreţi pietoni sînt femeile? Nevoia de pălăvrăgeală (sociologii îi zic „comunicare“) e mult mai mare decît nevoia de hrană, ca dovadă că sînt mult mai mulţi oameni care vorbesc la telefon pe stradă decît cei care mănîncă pe stradă.

Şi totuşi, există unii semeni ai noştri care îşi aleg, cu grijă, partenerii de dialog. Nu din prudenţă, ci din fudulie. Cine mai e ca ei? Aceştia se ascund la telefon – dar nu şi la televizor, unde stau proţap. Am să portretizez cîţiva compatrioţi, care se cred foarte importanţi. Sînt plini de sine, s-au înălţat la cer. Fireşte, nu-i poţi sili să răspundă la telefon, dar nu poţi ignora evoluţia lor către un orgoliu bolnav. La început, nu fuseseră aşa, păreau oameni normali. Dar, pe măsură ce au căpătat o funcţie, s-a umflat tărîţa-n ei şi fac glu-glu, ca nişte curcani cu mărgele înfuriate. Eu, personal, n-am nevoie de nici unul. Pe unii dintre ei i-am ajutat la un moment dat, în mod dezinteresat. Eu nu m-am schimbat. Atîta doar, că nu mai am nici o funcţie – decît pe aceea de preşedinte al celui mai curat şi mai patriotic partid. Şi mai am ceva: am un nume. Ceea ce ei nu au şi nu vor avea niciodată. Trecerea timpului va dovedi că eu sînt ceva mai important decît fiecare în parte şi decît toţi la un loc. Cine-şi mai aminteşte, azi, de şefii băncilor de pe vremea lui Octavian Goga? Sau de mitropoliţii şi patriarhii de pe timpul lui Lucian Blaga? Nimeni. Aşadar, să trec la fixarea lor în insectar.

DANIEL CIOBOTEA. La începutul anului 1990, el făcea parte dintre agitatorii aşa-zisei „elite“ şi „societăţi civile“, care cereau capul Patriarhului Teoctist. Ţineţi minte: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu ş.a. N-au reuşit să-l dărîme pe bătrîn, dar i-au făcut viaţa grea. Daniel s-a ales cu o funcţie mare în ierarhia bisericească. În 2001, ca Mitropolit al Moldovei, a ţinut o prelegere la Strasbourg. Sala era pustie. Aflat, şi eu, acolo, ca membru în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, i-am asigurat asistenţa, venind cu soţia şi fiicele noastre, cu Ilie Ilaşcu şi familia lui, cu alţi demnitari români. Apoi, seara, l-am invitat la masă, pe o terasă. Ulterior, cînd a murit Teoctist, unii au încercat să impună un alt succesor. L-am ajutat şi atunci pe Daniel, din înalta funcţie de vicepreşedinte al Senatului, folosindu-mi autoritatea pentru a respecta tradiţia, statornicită de la Sofronie Miclescu încoace, adică din 1859. Al treilea mare ajutor i l-am dat, tot în mod idealist, atunci cînd a fost hărţuit pe motiv că ar avea un copil din flori, handicapat, pe care l-ar fi transferat pe numele sorei sale. Mizerii. Puse la cale de Minodora Ilie, ajutată de Paul Lambrino. Dar Daniel a fost extrem de afectat – la 1 Decembrie 2013, aflat la recepţia de la Palatul Cotroceni, cînd Prinţul Paul s-a îndreptat către el, cu un pahar de şampanie în mînă, Patriarhul s-a întors cu spatele, ostentativ. Dar de ce s-o întoarce el cu spatele la toată lumea? Să fie, oare, vorba de trufia bănăţeană, de care suferea şi Iosif Constantin Drăgan şi pe care miliardarul a lăsat-o moştenire şi necoptului său nepot, Flavian, dar şi văduvei sale, Veronica Guşă? Mîndria şi aroganţa merg mînă-n mînă în ţărişoara asta. În urmă cu cîţiva ani, o colegă din Parlamentul European m-a vizitat în biroul meu de la Strasbourg, zicîndu-mi că Daniel ar avea vreo 200.000.000 de euro în bănci străine. Iar femeia are bune surse de informare în Serviciile Secrete. Eu nu zic că-i aşa, dar dacă vor ieşi la iveală dovezi concrete? În concluzie, Daniel Ciobotea degeaba se laudă că are vocaţie organizatorică şi constructivă dacă încalcă mai multe porunci biblice. În primul rînd că el NU e smerit. E mult prea vanitos. Nu mi-l pot imagina spălînd picioarele unui cerşetor, sau făcînd alte exerciţii de umilinţă, după pilda Mîntuitorului. Dacă ar fi fost cu adevărat pătruns de fluidul miraculos al credinţei creştine, nu l-ar fi tratat cu spatele pe Paul Lambrino, indiferent ce i-ar fi făcut acesta. Şi încă ceva: să nu fi aflat Patriarhul de calitatea execrabilă a postului de televiziune Trinitas? Eu sînt cenzurat total de cei de acolo, de creştini ce sînt.

MUGUR ISĂRESCU. Alt mason. Alt om plin de sine. Înainte vreme vorbeam destul de des la telefon, ba chiar ajutam, împreună, oameni nevoiaşi şi bolnavi. De cîţiva ani, eroul cîntecului pe care i l-am compus în anii ’90 („Mugur, Mugur, Mugurel/ Ai făcut din leu căţel“) a instituit un baraj de protecţie militară, ca nu care cumva să afle, cineva, numărul lui de telefon. Eu am aflat, însă, ceva mai important: calitatea execrabilă a vinului produs de podgoriile sale, din Drăgăşani. Ascultă, puştiule: să nu te pună Necuratul să-l tratezi pe aşa-zisul conte Etienne D’Avignon cu poşirca aia, că dă ungurul colţul! Ce deziluzie, acest oltean, bănuit de rădăcini evreieşti! Aşa grozav se crede el, în funcţia de contabil-şef? Ce-o să facă după ce va fi debarcat? Îl alege Loja Masonică urmaş al lui Belzebuth? Atunci poate să spună bancuri pe săturate, cui e dispus să-l asculte. Am observat această schimbare la el de cînd a devenit… academician! Pentru care merite? A dat bani pentru construirea Bibliotecii Academiei Române. Felicitări, dar nu erau banii lui, ci banii BNR. Adică bani publici. Şi chiar dacă ar fi fost ai lui, unde, în lume, se mai cumpără astfel de titluri academice? Mugure, vei avea o posteritate tristă, fiindcă n-ai lăsat loc de Bună-Ziua şi ţi-ai pierdut omenia. Singurul Zero care ar fi trebuit tăiat din moneda naţională erai tu.

GEORGE CONSTANTIN PĂUNESCU. Şi el s-a înălţat la cer. Nu-l mai găseşte nimeni, decît în Top 300. Utima oară, am dat peste el la telefon, în urmă cu cîteva luni – era la o clinică din Elveţia. Mi s-a plîns că e sărac. Îmi venea să-i trimit, prin mandat poştal, cîţiva poli, să-şi ia seminţe. Va veni o vreme cînd voi scrie, pe larg, cît de mult l-am ajutat eu pe fratele mai mic al lui Viorel Păunescu. În 1994, iarna, m-a vizitat la Poiana Braşov, rugîndu-mă să intervin pe lîngă primul-ministru Nicolae Văcăroiu, să-i acorde licenţa pentru postul B1 TV. Am făcut-o şi am avut succes. Acum, la acel post nu mai ai loc de nişte cîini negri-n cerul gurii, ca acest spîn pe nume Sabin Orcan, ori ca alt chelios beznicios, bolnavul mintal Radu Banciu. Dragă George, cei doi copii de bani gata, ai tăi, au moştenit aceeaşi aroganţă, deşi ei, de fapt, n-au nici o meserie (sper că nimeni nu-i atît de credul să-l ia în seamă pe „regizorul“ Bobby, iar dacă tu eşti falit, cu adevărat, asta e şi din pricina lui).

GABRIELA VRÂNCEANU FIREA PANDELE. O ştiu pe fata asta de cînd a venit din Moldova, ca paraşutistă. Apoi, a sărit la punct fix: s-a măritat cu un prieten al meu, din tinereţe, Răzvan Firea. În anul în care acest om de valoare, bolnav, a murit, ea s-a şi grăbit să se mărite. Mai plastic spus, nici n-a lepădat bine rochia de doliu că a şi îmbrăcat-o pe cea de mireasă. „Văduva veselă“, ediţie revăzută şi adăugită. M-a invitat la nunta ei. Foarte mulţi penali acolo: Cristi Borcea, Gigi Becali, M.M. Stoica ş.a. Apoi, Gabi s-a pus pe făcut copii. Anul şi copilul, să-i trăiască. Dar a crescut şi în funcţie. Pe cît îi creştea burta, pe atît îi creştea nasul! A devenit senatoare. Aţi văzut cum umblă? Neapărat în taior şi cu servietă, în care ţine documente f.f. importante. Nu biberoane, nu smacuri muiereşti – ci documente, să fie clar! Cine studiază traseul acestei fetişcane băcăuane, de la paraşutism la mega-bogătaşa de acum, va avea imaginea unui Dinu Păturică feminin. Înainte vreme mă suna, ea, la telefon. Să mă invite la Antena 3, să-i fac rating. Acum, de cînd e nevasta tovarăşului Pandele, cine o mai poate aborda? Hillary Clinton e o „babă comunistă“ pe lîngă descoperirea Varanului! Adio, Gabriela, eşti ţeapănă de parcă ţi-ar fi intrat în fund umbrela. (Aceeaşi remarcă şi pentru fina ei, Alesssssandra Sssstoicessssscu, al cărei bunic a fost unul dintre liderii tineretului stalinist, Cornel Fulger – ca să vedeţi ce-a ieşit din mantaua lui Dan Voiculescu!)

ILIE SÎRBU. N-am să-i fac cinstea de a-i acorda prea multe rînduri. Şi bănăţean, şi răspopit. Fostul popă ştie că, atunci cînd ginerele lui va pierde puterea, ba chiar va ajunge după gratii, o să urce, şi el, drumul Calvarului. În viaţa mea, l-am rugat pe acest om un singur lucru: să-l convingă pe cel care a acoperit ciuful Dacianei (smotocit de colonelul Robert Turcescu) să elimine din Legea Hingherilor cuvîntul „eutanasie“ – adică să nu mai fie ucişi bieţii căţeluşi. Ne aflam la mine acasă, în noiembrie 2014, unde Ilie Sîrbu venise să mă roage să-i dau lui ginerică voturile mele, în turul II. Ştia, şi el, că aveam mult mai multe decît 500.000 – de altfel, mi-a şi spus-o. Mi-a promis că îl va convinge. Eu m-am ţinut de cuvînt, dar el nu s-a ţinut. Atunci m-am gîndit la un aforism, pe care îl publicasem într-o carte: „Cînd iese Dumnezeu dintr-un popă, intră Dracul“. Adio, Ilie Sîrbu! Ţi-am făcut o onoare prea mare cînd te-am primit în casa mea.

CORNELIU VADIM TUDOR

16 iunie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI