Oameni cu însuşiri paranormale

in Lecturi la lumina ceaiului

Marţi dimineaţă, baba Veta se trezise cu presimţirea că avea să i se întîmple ceva rău. Nu prea ştia bine ce, dar avea inima grea, semn că un mare necaz urma să le lovească familia. Şi Mărin se trezise – îl auzea cum căsca şi se frichinea în pat.

– Ia scoal’, Mărine! N-auzi vaca aia?…

Nu mai aveau de mult vacă, dar mai erau de făcut altele prin bătătură. Mărin începu să se scarpine şi răspunse morocănos:

– Mai stai şi tu, să se mai lumineze…

Pe la sfîrşitul verii, bătrîna se îmbolnăvise iarăşi cu capul. Nimeni nu ştia de ce: se supărase din ceva, ori poate uitase să-şi ia medicamentele, că i se făcuse rău şi, acum, uite-o la spital, gîndindu-se la Mărin, rămas, singur, acasă…

Ploua şi bătea un vînt rece, de noiembrie. Bătrînul se trezise şi se îmbrăca pe întuneric. Nu se îndura să aprindă lumina, care se scumpise iarăşi. Aprinse doar aragazul, să se mai încălzească. Se gîndea ca, mai în colo, să se ducă la Primărie şi să plătească lumina pe luna trecută, vreo 20 de lei, să nu-l bage la majorări. La cei 80 de ani ai săi, nea Mărin era înalt şi slab şi mergea ajutîndu-se de un baston. Pe o asemenea vreme, simţea cum îl lasă puterile şi începuse să i se bată un ochi…

– Ce răului, bre, nea Mărine!, îl luă la rost casiera. Taman acum, pe vacul ăsta, te găsişi să vii încoace pentru o sărăcie de 20 de lei?!…

– Nu vreau să rămîn dator pe lumea ailaltă!, răspunse el, încercînd să facă o glumă.

Plăti, dădu bună-ziua şi, cînd să iasă pe uşă, alunecă şi se lovi cu ceafa de scări. Săriră cîţiva oameni şi chemară doctoriţa, care, după un scurt consult, sună la Salvare: atac cerebral…

De aceea, baba Veta se miră foarte tare cînd îl văzu pe Mărin adus pe o targă, în salonul de femei în care se afla şi ea, unde se mai găsise un pat liber.

– Mărine, ce-i cu tine?…

Dar Mărin intrase în comă, şi o asistentă întreba la telefon unde ar putea găsi un popă. Lăcrimînd, bătrîna se gîndea că, acum, gospodăria lor de la Mălăieni rămăsese singură, păzită doar de căţeluşa Fetiţa… Cît despre presimţire, nu ştia ce să mai creadă: mai firesc ar fi fost să moară ea, că de vreo 2 ani tot umbla prin spitale, nicidecum Mărin, pe care nu-l duruse, niciodată, nimic…

Toată povestea asta mi-a spus-o, la telefon, vecinul Angheluş, pensionat pe caz de boală. Deşi se afla la Bucureşti, unde venise să-şi încaseze ajutorul pentru handicapaţi, el ştia tot ce se întîmplase şi la Mălăieni, şi la spital, mai înainte cu cîteva ore ca evenimentele să se fi petrecut, aşa cum vi le-am descris. Angheluş se grăbise ca, mai întîi, să-mi livreze ştirea, mie, care mă aflam în Bucureşti, încheindu-şi relatarea cu un:

– Cînd vii acasă?!…

„Acasă“ fiind căsuţa mea din paiantă, de la Mălăieni. Ştiam bine unde bate, cu adevărat, acest ţăran viclean, un maestru al disimulării, care îşi luase misiunea de purtător de cuvînt al comunităţii locale. Mai precis, Angheluş socotea că, eu fiind vecin cu Mărin, gard-în-gard, ar fi fost musai să mă întorc acasă, cît mai repede, şi să-i ajut pe bătrîni în momentele acestea grele, că doar oameni sîntem, nu-i aşa?…

În după-amiaza aceleiaşi zile, Costăchel, ginerele bătrînilor, ajunse la Mălăieni şi, cum nu prea mai avea ce face în curtea aia pustie, ieşi în uliţă:

– Asta îmi trebuia acum…, se plînse el cîtorva vecine care se iviseră la poartă şi îl ascultau înfrigurate… Cine îl îngrijeşte, dacă paralizează? Mai bine l-ar lua Dumnezeu, că n-am timp de el… Dar şi dacă moare, cu ce îl îngrop?!… Femeile se uitau în gura prostului. Egoiste, aproape se bucurau că nenorocirea nu căzuse pe capul lor. Erau, însă, şi neliniştite că moartea lovise atît de aproape.

Asta s-a întîmplat marţi, pînă spre amiază, cînd un cer plumburiu se lăţise peste sat. Copacii stăteau trişti şi, la fiecare smucitură de vînt, împrăştiau picuri reci. Joi, veni vestea că nea Mărin murise în spitalul din Alexandria. Nici pînă astăzi nu s-a aflat din ce i se trăsese: căzătura aia fusese pricina, sau urmarea atacului cerebral?…

Iar eu, care, cum se vede, mă aflam în cea mai proastă zi din viaţa mea, taman joi mă trăsese aţa să mă urc în maşină şi să vin la Mălăieni, fiindcă am şi eu, aici, casă, păsări, iar Didina, pe care o plătesc să vină, o dată pe zi, şi să dea la păsări, mai mult nu vine. În curtea bătrînilor, nici o mişcare. Perdelele erau trase la geamuri şi, dincolo, în fundul curţii, găinile şedeau zgribulite sub şopron. Doar Fetiţa, căţeluşa pe care o răsfăţasem toată vara cu oase, ieşi de sub nişte lemne şi lătră spre mine, în semn de bun-venit. Abia spre seară a început să se anime curtea. Mai întîi, le-am văzut pe baba Veta şi pe fi-sa, Bănuţa, care aprinseseră luminile în casă. O altă babă, zărindu-mă prin curtea mea, se puse pe jelit, dar, fiindcă nu o luai în seamă, se potoli repede. Pe urmă, cineva aprinse un snop de lumînări într-o oală, pe care o aşeză pe un scaun. Se auzi şi glasul lui Costăchel:

– Cine se duce la biserică, după steag şi sfeşnic?…

Cînd s-a întunecat de-a binelea, o tînără a venit la gard, să-mi ceară o lopată.

– Vezi să nu-ţi dea vreo lovitură, m-a avertizat nevastă-mea, care e de prin partea locului. Eu îi cunosc pe ăştia: mai întîi, te iau pe la Ploieşti, cu o lopată, cu nu ş’ ce, pentru ca, după aia, să-ţi ceară bani, sau, mai rău, să le aduci mortul de la spital, cu maşina…

Într-adevăr, mai apoi, veni alta, care m-a rugat să le dau jos din pod tronul, ca să-l pregătească, fiindcă ,,mîine îl aduc pe Mărin acasă”. Că aşa e pe-aici: bătrînii stau cu tronul gata pregătit în pod, sau, după caz, doar cu blănile. Dar m-am scuzat că am probleme cu spatele, de la un accident de maşină, şi am intrat în casă.

– Aha, a strigat muierea după mine, mă miram eu ce tot şontîcăi prin bătătură!

A doua zi, cînd l-au adus pe Mărin, vecinii de dincolo au făcut potecă la mine în curte şi n-am putut să-i iau la goană, că sîntem oameni, nu? Mai întîi, au trimis-o pe una, oarbă de un ochi, să-mi ceară o căldare, nici prea mare, nici prea mică, să-i fiarbă coliva lui Mărin. Pe urmă, a venit Costăchel în persoană după „scaunili alea roşii din plastic, de le ţii tu, vara, în grădină“. Cum scaunele nu ajungeau, le-am dat şi două blăni, să facă nişte bănci. M-am oferit să le dau şi căldarea aia mare, de aramă, pentru sarmale, dar m-au refuzat cu demnitate, pe motiv că sarmalele, vreo cîteva sute, deja le comandaseră la restaurantul din sat. Pe la amiază, au mai cerut: un cleşte şi cîteva cuie, un bec şi un prelungitor, bolduri pentru prins doliul în piept, o foarfecă mai mare, plus alte mărunţişuri cu care au înghesuit-o pe nevastă-mea, care, cum am spus, e de prin părţile astea şi ştie seama la multe lucruri. Se amurgise cînd Fănică, băiatul lui Costăchel, şi-a parcat maşina în curtea mea, urmat de o altă maşină, cu număr de Argeş. Seara, tîrziu, a venit chiar Bănuţa în persoană, să-i culce la noi pe Fănică şi pe nevastă-sa, în odaia bună, de la drum. Noroc că apucasem să fac focul…

La două zile după înmormîntare, umflatul de Costăchel mi-a adus scaunele. Cu această ocazie, m-a informat că înmormîntarea îl costase fix 45 de milioane de lei vechi. Desigur, minţea, fiindcă moş Mărin, gospodar, avusese totul pregătit dinainte: şi cavoul, şi tronul, şi prosoapele, tot. Doar popa Ochişor să se fi aruncat la vreo 5-6 milioane de lei, cum îi este năravul, dar nu i-a mers cu Costache: un milion şi jumătate scrisese popa în chitanţă, un milion şi jumătate i-a dat! Pe urmă, cînd Costache a încasat ajutorul de înmormîntare, vreo 20 de milioane, s-a baricadat în apartamentul lui din Alexandria, cu o pungă de seminţe şi vreo cîteva beri dinainte, şi i-a spus Bănuţei:

– Fă! Acum, că mă-ta rămase văduvă, ia du-te tu şi stai cu ea, că tot îi plîngeai de milă…

Bine, toate fleacurile astea cu înmormîntarea le-am văzut şi le-am auzit chiar eu, de dincolo de gard. Dar de unde pisicili mă-sii să mai fi ştiut Angheluş şi scena cu berea, din Alexandria, cînd el nici acum nu s-a clintit din casa lui fi-su, din Bucureşti, pe motiv că tot nu a primit pensia aia de handicapat?!

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI