Oameni şi cîini

in Alte știri

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI…

 

Caragiale nu iubea cîinii. Dovadă stau „salutările prieteneşti“ adresate lui Bubico (,,Lua-te-ar dracu’ de javră!“ sau „Vedea-te-aş mănuşi!“), precum şi gestul final cu aruncatul căţelului pe fereastră.

El nu ţinea cîini în casă şi le interzicea copiilor săi să se joace cu ei, din cauza puricilor şi a feluritelor boli ale patrupedelor. Însă, Caragiale nu era singurul scriitor care nu iubea cîinii. La fel era Shakespeare („O haită de cîini,/ Cu sufletul otrăvit, la fel cum e/ Al mlaştinii stătute“); Goethe („Multe sunete mă necăjesc, dar mai mult lătrăturile cîinilor nu le îndur. Parcă urechile îmi sparg!… “); sau Al. Dumas-fiul (care împroşca bietul animal cu ocări şi cuvinte murdare). Din fericire, se cunosc infinit mai multe nume de scriitori care au iubit cîinii şi i-au plasat, ca personaje principale, în operele lor, sau le-au dedicat pagini de amintiri duioase. Să ne amintim de celebrul Colţ Alb, cîinele zăpezilor, imortalizat de Jack London, de Dingo (din „Căpitan la 15 ani“), de micuţul Remi (din „Singur pe lume“, de Hector Malot), sau de Kaştanka (roşcata căţeluşă a lui Cehov). Şi în literatura noastră există destule exemple care susţin simbioza om-cîine. Astfel, Mihail Sevastos afirmă că la Revista „Viaţa românească“, cercul scriitorilor-vînători, condus de Mihail Sadoveanu, avea numai laude la adresa dalmaţianului Cezar. În „Dumbrava minunată“, tot de Sadoveanu, micuţa Lizuca, orfană de mamă, îşi găseşte un prieten adevărat în persoana lui Patrocle, căţelul vorbitor. Tudor Arghezi avea, şi el, un căţel, alb, pe nume Zdreanţă, care şi-a cîştigat nemurirea într-o poezie arhicunoscută. Şi Fofează, cîinele lui George Călinescu, a ajuns celebru sub numele de Stolţ, prietenul arhitectului Ioanide. În „Hronicul“ său, Lucian Blaga îşi aminteşte, cu melancolie, de un cîine mare, bernardin corcit, pe nume Nero. Pe cînd se odihnea în casa lui de la Valea Mare, Liviu Rebreanu nu se îndepărta de o căţeluşă, Deiţa. Profesorul Spiru Haret avea, şi el, un pui de St. Bernard, numit Dago, un căţel foarte deştept, care citea gîndurile oamenilor.

După cum îşi amintesc amicii, Ion Vinea intra în redacţia Revistei „Facla“, cu un imens cîine în lesă. Acelaşi obicei îl avea şi prozatorul Petru Dumitriu, un boier al realismului socialist, care îşi permitea să intre în biroul lui Gheorghiu-Dej cu 2 cîini în lesă. Şi suavul poet Vasile Voiculescu era un mare iubitor de cîini. Nu se aşeza la masă decît cu toată armata de lătrători în jurul lui.

În perioada interbelică, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian) locuia în Cartierul Cotroceni, unde avea o vilă cu o curte mare. În lumea Universităţii bucureştene, el devenise cunoscut şi prin cîteva curiozităţi tipice indivizilor ieşiţi din comun. Prima curiozitate era pasiunea lui ieşită din comun pentru cîini (exact cum este cazul poetului şi ziaristului Corneliu Vadim Tudor în zilele noastre). În perioada aceea, în curtea casei lui Dan Barbilian îşi găsiseră adăpostul vreo 40-50 de cîini, în frunte cu liderul lor, fiorosul Max. A doua curiozitate era adeziunea lui neaşteptată la mişcarea Legionară. În 1937, la înmormîntarea lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, şi în 1940, la deschiderea anului universitar, marele matematician a lăsat asistenţa cu gura căscată, mărşăluind în cămaşa verde. În sfîrşit, urmînd exemplul lui Anatol France, care scrisese opera „Insula pinguinilor“, se zvonise că şi el lucra la o carte, „Republica cîinilor“, în care îşi permitea să persifleze mai multe personalităţi din lumea universitară, cunoscute pentru secretele şi comportamentul lor neacademic.

De aceea, mulţi dintre aceşti indivizi aşteptau nerăbdători să vadă cum fuseseră încondeiaţi acolo. Cartea cu „dulăi, căţei şi căţeluşi“ era mereu anunţată, stîrnind furnicături justificate pe şira spinării, dar, din fericire, n-a apărut niciodată. Se pare că manuscrisul fusese confiscat de Securitate şi expediat la Moscova pentru descifrările de rigoare. Norocul poetului ermetic şi al matematicianului enigmist a fost acela că a murit la timp, în 1961, scăpînd, astfel, de puşcăriile care ar fi putut să-l înghită pentru păcatele tinereţii sale. Dar, să revenim la cîini. Într-una din zile, s-a întîmplat să moară Max, exemplarul cel mai preţios din numeroasa haită şi favoritul stăpînului, care n-avea copii. Înmormîntarea urma să se desfăşoare cu mare pompă, chiar în curtea din Cotroceni, şi în prezenţa cîtorva apropiaţi, în ţinută de circumstanţă. Printre aceştia se afla şi un oarecare Victor Vâlcovici, decanul Facultăţii de Mecanică şi fost ministru al Lucrărilor Publice în cabinetul lui Nicolae Iorga (1931). Dan Barbilian nu-l avea la inimă pe acest individ, pe care, în ciuda titlurilor academice, îl considera de o prostie fără seamăn. Într-adevăr, neavînd deloc simţul ridicolului, Victor Vâlcovici a venit la înmormîntarea dulăului în mare ţinută de doliu: costum, cămaşă albă, cravată şi batistă negre şi cu un buchet mare de flori. S-a înclinat în faţa lui Barbilian şi, cu o voce sugrumată de emoţie, i-a şoptit.

– Sincerele mele condoleanţe, dragă Dane… Împărtăşesc durerea ta şi, ca întotdeauna, sînt alături de tine. (Prostie în stare pură, sau ticăloşie fără margini?).

Matematicianul s-a stăpînit cu greu şi, după obicei, i-a dat o replică pe măsură:

– Ştiu. Mulţumesc. Du florile la catafalc (!) şi nu uita că eşti pe lista invitaţilor la pomană (!)…

Într-adevăr, după înhumare, a urmat tradiţionala pomană. Cei prezenţi onorară masa nu atît din consideraţie pentru dispărut, cît mai ales din prietenie şi politeţe faţă de matematician. Cineva, trimis de acesta, s-a apropiat de Victor Vâlcovici şi a legat un dialog de-a dreptul demenţial.

– Păreţi foarte îndurerat, domnule ministru.

– Eu? Deloc! Pentru ce să fiu îndurerat?

– Păi cum rămîne cu moartea lui Max?…

– Dă-o dracului de javră! Nici nu ştiam că există!

– Totuşi, ţi-am surprins o lacrimă în colţul ochiului cînd te-ai apropiat de catafalc.

– Dragă, să fie clar: îl cunosc pe Barbilian din tinereţe. Ţin la prietenia lui şi pentru nimic în lume n-aş vrea să-l supăr. Dar tocmai am răsfoit, recent, noul tratat de Psihiatrie a lui Pierre Janet, şi acolo scrie că pe nebuni trebuie să-i aprobi în tot ce spun şi tot ceea ce fac, pentru ca, odată satisfăcuţi, să nu treacă de la vorbe la fapte.

Iubirea poetului Ion Barbu pentru cîini l-a adus faţă-n faţă şi cu Tudor Arghezi. Era prin 1933. Cei doi mari poeţi se aflau în cele mai cordiale relaţii, nu ca mai tîrziu, cînd orgoliile lor nemăsurate i-au împins să dezlănţuie polemici sîngeroase. Dar, să revenim. Vizitîndu-i pe soţii Arghezi la Mărţişor, doamna şi domnul Ion Barbu au aflat că prietenii lor au nevoie de un căţel, să le păzească domeniul. Şi cum musafirii tocmai adăposteau acasă 3 căţeluşi, s-au oferit să le dăruiască unul, cînd va mai creşte. Şi, la timpul potrivit, Ion Barbu a sunat:

– Căţelul e gata şi vă aşteaptă…

Însă doamna Paraschiva i-a răspuns senină…

– O fi gata căţelul, dar nu e gata coteţul…

Revoltat că soţii Arghezi vor să maltrateze o fiinţă nevinovată, ţinînd-o în curte, Ion Barbu a răspuns:

– Nu meritaţi nici un căţel!, după care a închis telefonul, motiv pentru o altă răcire a relaţiilor cu Tudor Arghezi. Şi supărarea a durat vreo 2 ani, pînă cînd, publicînd un articol în Revista „Facla“, Ion Barbu a început cît se poate de familiar: „Nene Arghezi, volumul dumitale «Cuvinte potrivite» rămîne o bălţată oroare… Totuşi, mi-ar părea rău să mă cert cu dumneata, fiindcă ţii oarecum la cîini…“.

Marin Preda nu suporta cîinii, îi ura instinctiv şi, ori de cîte ori ieşea la plimbare cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent dacă erau dulăi, sau jigodii mai prizărite. În schimb, soţiei sale îi plăceau cîinii şi, de multe ori, a încercat să-i păstreze. Dar unul a dispărut cu concursul unui actor de comedie, pe care moncherul îl rugase să-i dea o mînă de ajutor, pe motiv că potaia era plină de purici. Al doilea, extrem de mic şi cu părul sîrmos, de cîte ori îşi vedea stăpînul, scîncea cuprins de panică. Apoi a dispărut şi el, se pare, tot cu ajutorul aceluiaşi actor.

Într-o iarnă, Marin Preda se cazase la Casa de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Însă, în fiecare noapte era trezit din somn de nişte cîini, pe care îi ademeneau cu oase ceilalţi scriitori de acolo. Îl scotea din sărite o căţea mare, liderul haitei, care lătra fără încetare, trecînd de la o vilă la alta. De aceea arunca în ea cu pietre.

– Ce-ai, domnule, cu cîinii?, îl mustra, nedumerit, poetul Radu Boureanu, decanul de vîrstă al scriitorilor vremii.

Scos din sărite, Marin Preda a ieşit să dea în ei cu un alpenstok în mînă. Trosc!, buf!, în dreapta şi-n stînga, şi haita s-a împrăştiat, sărind gardurile. Satisfăcut, s-a întors în camera lui şi a adormit imediat. A doua zi, a văzut pete de sînge şi ghemotoace de blană albă pe zăpadă. Cu acea ocazie a aflat că, peste noapte, veniseră lupii şi mîncaseră căţeaua aia enervantă. Pe Marin Preda l-a apucat frica: nu cumva cîinii pe care îi alungase cu bastonul erau chiar lupii respectivi?

– Dă-i dracului!, a spus el, cînd şi-a mai revenit, bine că au mîncat căţeaua şi am scăpat de ea! Mare noroc a avut personajul nostru, fiindcă, de regulă, cine nu iubeşte cîinii trebuie să se aştepte la mari necazuri.

În romanul „Moromeţii“, vol. 2, apare un personaj, Isosică. Şi băiatul ăsta, care fuma tot timpul, închizînd un ochi şi scuipînd pe ţigară, să scoată fum mai mult, avea un dar al lui. De cîte ori trecea, noaptea, prin sat, toţi cîinii se opreau brusc din lătrat. La ceilalţi trecători întîrziaţi săreau să rupă gardul, dar la el, nu se ştie de ce, amuţeau brusc. Mai mult. Cînd intra în vreo curte străină, cîinii stăpînului se gudurau pe lîngă el, căzînd pe spate şi dînd din picioare, ca tîmpiţii. Se pare că acestea sînt singurele pagini din opera lui Marin Preda în care cîinii sînt trataţi cu o oarecare simpatie.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI