OAMENI ŞI FIARE

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Asist, de 25 de ani încoace, la degradarea uluitoare a societăţii româneşti. Odinioară o societate paşnică, avînd o solidaritate reală, cimentată de mortarul sacru al moralei creştine. Era o lume care cînta romanţe de genul „Aş dori, din piept să-mi scot/ Inima cu dor cu tot“. Ştiţi cum se intitulează acest cîntec? „Dor de răzbunare“ – autor, un căpitan contemporan cu Eminescu, pe nume Carol Scrob. Acum, lumea e zdruncinată de hip-hop, sau de manele tenebroase, care îi picură plumb în oase. Dacă acum 130 de ani singura răzbunare era să-şi scoată amantul trădat inima din piept şi să o pună în pieptul infidelei – ce pionierat al transplantului! – acum se scoate chiar inima ei, cu ochi cu tot, ca să se-nveţe minte. În martie 1977, cascadorul Tudor Stavru a salvat un copil, de la etajul VIII al ruinelor Cofetăriei Nestor, de pe Calea Victoriei; atunci cînd s-a urcat să ia şi leagănul, s-a dezechilibrat şi a căzut în gol. Astăzi, la 38 de ani distanţă de acel cutremur, o femeie se urcă pe bloc, chiar vizavi de locul acelei tragedii, ameninţă că se aruncă, dar, timp de 36 de ore, n-a schiţat, nimeni, nici un gest, nici o tentativă de a o salva. Iar Biserica Albă, monument zidit acum aproape 300 de ani, a stat neclintită, nu şi-a întins braţele crucii să o prindă. Acolo, pe prispa acelui sfînt lăcaş, în 1957, marele scriitor Camil Petrescu a făcut infarct şi s-a prăbuşit. Pe măsură ce înaintăm în sălbaticul Mileniu III, lumea românească se abrutizează. Nu mai sîntem o naţiune, pentru simplul fapt că nu ne mai unesc aceleaşi idealuri, nu mai împărtăşim aceleaşi valori.

Ce ideal să împărtăşesc, eu, de pildă, cu nevertebratele de azi, care se bucură că paşnica noastră ţară e străbătută, de la un cap la altul, de tancurile unor armate de ocupaţie – care nu sînt instrumente ale păcii, ci semănătoare de panică, de foc şi de moarte? Mă întreabă lumea ce părere am despre Klaus Iohannis. E ca şi cum m-ar întreba ce părere am despre Conchita Wurst. Ce părere poate avea un om cu o judecată sănătoasă despre o femeie cu barbă? În ambele cazuri avem de-a face cu impostură. Cu indivizi care vor să pară altceva decît sînt. Mai bine am fi participat la Eurovision cu Mutul din Sibiu – mormăia un cuvînt la început („Ghinion“) şi, pînă mai deschidea gura, dădeau ăia cu artificii, băgau şi niscaiva holograme şi lua premiu! Ce, era greu? N-aţi văzut că două dintre ultimele Premii Nobel au fost acordate unor saşi originari din România, mai exact cele pentru Literatură şi, respectiv, Chimie? Dacă cei doi, Herta Müller şi Stefan W. Hell, ar fi rămas în ţara unde s-au născut şi unde au învăţat carte, nu-i băga nimeni în seamă. Pe cînd aşa… Germania peste tot! Deutschland übber alles! Un român n-ar fi luat Premiul Nobel, păi unde ne trezim?

E clar că sîntem pedepsiţi pentru că ne încăpăţînăm să rămînem români. Dar ne-o mai facem şi cu mîna noastră. Am mai scris despre voluptatea sadică a unor concetăţeni de a se băga slugi la străini. Mă refer, în special, la firmele de produse alimentare, de băuturi, de turism, de construcţii, de comerţ, de telefonie, dar şi la bănci.

România s-a umplut, pînă la refuz, de reclame sufocante şi enervante, pentru o populaţie care nu mai are nici după ce bea apă.

Un alt fenomen: aţi încercat să cereţi cuiva – chiar şi unui prieten, chiar şi unei rude – o sumă de bani împrumut? Indiferent cît de mică şi cu ce garanţii! Omului îi cade faţa brusc. Devine pămîntiu. Dacă e în toane rele, te şi repede de-ţi merg fulgii. Tu ştii bine că el are bani gîrlă. Dar nu mai vorbeşte omul, ci bestia din el. Cum adică? Să nu-şi mai facă vacanţele în locuri exotice? Să nu mai aibă el dobîndă la cecuri? Să-şi dea o gaură la aură? Prin 1974, scriitorul Aurel Dragoş Munteanu îmi spunea, în redacţia revistei „Magazin“, că Marin Preda se lamenta astfel: „Monşer, anul acesta am cîştigat 1.200.000 de lei, de la editură şi din cărţile tipărite. Mă tem că n-o să am cu să-mi cresc copiii şi vom muri de foame“. Eu, ca ziarist, aveam o leafă de 1.800 de lei pe lună. Iar Marin Preda se dădea de ceasul morţii că nu poate supravieţui cu 1.200.000 de lei pe an, adică 100.000 de lei pe lună!

Aşadar, nu le cereţi primitivilor bani împrumut. Riscaţi să daţi nas în nas cu Mizeria Umană. Îţi taie orice poftă de viaţă. Altă categorie e cea a hahalerelor: promit, cum să nu, dar te duc cu vorba şi apoi dispar. Evitaţi-i şi pe nenorociţii ăştia. Ei nu sînt oameni, sînt fiare.

CORNELIU VADIM TUDOR

28 mai 2015

COMENTARII DE LA CITITORI