Oare de ce nu ne putem alege anul în care trăim?…

in Editorial

Motto: „Într-o vreme tot mai ticăloasă,/ fără ţară nu putem trăi”. Corneliu Vadim Tudor

Sincer, pentru aceste editorial de final de an mult mi-aş fi dorit să pot relua un editorial din anii trecuţi. Nu ştiu din care an… chiar din oricare! Mi-am dorit mult ca 2018, anul Centenar, să marcheze o schimbare, nu în privinţa chestiunilor materiale, care nu mai depind de noi, ci una la nivelul conştiinţei, al respectului, al vocaţiei de a fi român, adică un om primitor, politicos, educat – şi patriot, chiar în sensul mîndriei de tot ceea ce e românesc. Da, vai, totul a fost pe dos, exact ca într-un coşmar! Este anul în care ne-am insultat cel mai rău unii pe ceilalţi, nu doar în funcţie de opţiunea politică, marea racilă a ,,democraţiei”; nu, ne-am insultat şi pentru că unii vor biserică iar alţii nu, unii cred că e bine ca familia să fie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi natura, drept pentru care alţii te numesc înapoiat mintal, unii îşi bat joc de trecut, alţii de limbă… adică am trăit un fel de an al Apocalipsei româneşti.

O Apocalipsă în care marea curvă, costumată în ,,libertate”, ,,democraţie”, ,,progresism”, ,,drepturile omului”, ,,justiţie” etc. etc., a venit călare pe ceva ce a devenit o aberaţie cu multe capete hămesite, numită combinaţia euro-atlantică. UE şi NATO, ca să fiu mai clar, o formulă sub care am fost umiliţi, trecuţi în rîndul celor de rangul doi, ca într-un nou ,,Unio Trium Nationum”, din care românii nu fac parte. Mai mult, am adus la cote inimaginabile insultele privind originea din judeţele sudice sau estice ale ţării, iar unii, care ar merita expulzaţi, jubilează şi promovează deschis secesionismul, autonomisme… Aşa încît s-au găsit şi cîţiva nerozi oficiali să gîndească ei împărţiri pe ,,alianţe regionale”!

În 2018, anul Centenar, Parlamentul, puterea fundamentală a Statului, e cea mai puţin credibilă instituţie, e ,,cuib de hoţi” şi e insultată cumplit, fără să se ia măsuri împotriva acestor hule – multe din import. La fel Guvernul, dar şi Justiţia – ba chiar şi Serviciile Secrete! Fiecare tabără politică desconsideră una sau mai multe dintre instituţii, dar toate la un loc sînt făcute praf în fiece zi a acestui glorios an al Unirii! Preşedintele, premierul, şefii Camerelor, Curtea Constituţională etc. – totul e trecut prin albia de porci a unui an al urii!

De fapt, este şi anul în care între conducătorii statului – preşedinte şi premier – s-au purtat adevărate bătălii, piperate cu jigniri, şi asta zilnic, în unele perioade! Conducătorii statului sînt chemaţi la procuratură, li se fac dosare, se inventează probe, se fac presiuni, interceptările sînt la un nivel pe care nu-l atingeau nici visele colorate în roşu ale lui Feliks Dzerjinski! Iar totul, atenţie – sub supravegherea oficială a ,,marelui frate”, cel care ne-a pus să plătim, să facem ce zice el în toate, ne-a băgat în conflicte cu care nu avem nici o legătură – iar rezultatul? Ţara ,,păcii şi pretiniei”, cum zicea singurul mare preşedinte al românilor, a devenit o ţară sub asediu, care trebuie să cumpere armament peste armament, să cedeze teritorii unde să funcţioneze baze militare străine! Da, România Centenarului are armate şi baze militare străine, chipurile ,,partenere”, dar care , ce să vezi, fac numai ce vor ele! Inclusiv creează tensiuni şi conflicte cu vecinii sau ţări altădată partenere ale României! Românii sînt făcuţi să creadă că au în Rusia, de care ne leagă etape glorioase ale istoriei – independenţa, războiul Marii Uniri etc. -, dar şi ortodoxia, o bună parte a limbii,ei bine, Rusia a ajuns să fie o ,,ameninţare”. În schimb, avem ,,parteneriate strategice” – rostogolindu-se o gogomănie: pur şi simplu, nu există sintagma diplomatică sau juridică ,,parteneriat strategic”!

Cultura este dominată de aberaţii şi ruşini – nu pot numi altfel prezentarea de filme de propagandă a faptelor contra-naturii în Muzeul Ţăranului Român, adică în locul unde ar trebui să ne regăsim cele mai vechi şi sacre calităţi ale neamului, nicidecum blasfemii şi aspecte scîrbavnice! Istoria a devenit o altă bătaie de joc: sîntem marii criminali ai celui de-al II-lea război mondial, am ucis cei mai mulţi evrei după Germania lui Hitler! Iar dacă spunem altfel, riscăm puşcăria – e chiar lege în sensul acesta! Evident, etape ale istoriei sînt trecute la ,,fapte grave”, crime contra umanităţii – iar aici nu sînt doar legionarii şi Mareşalul, ci şi Ceauşescu, cel care a adus mai multă pace în lume decît toţi preşedinţii epocii sale la un loc, şi mai multă dezvoltare României decît toţi ceilalţi conducători la un loc! În schimb, nu au mai contenit preamăririle la adresa unui personaj tragic, dar minor, cum a fost Regele Mihai – însă nu am fost în stare să ridicăm un monument, în Bucureşti, Reginei Maria, cea căreia chiar îi sîntem îndatoraţi. Nu pun la socoteală oribila chestie ridicată din banii daţi de inepta Primărie a Capitalei, pentru că aceea e o bătaie de joc, nu un monument! Zilnic, pe posturile TV sînt difuzate adevărate atacuri la perioada comunistă – şi îmi aduc aminte de anii ‘70 şi ‘80, deci în comunism, în care se renunţase la acuzaţiile şi atacurile la adresa ,,regimului burghezo-moşieresc”, iar filmele arătau părţile bune ale istoriei României, indiferent de epocă. Nu, în anul Centenar ne-am întors la anii ‘50, la ,,obsedantul deceniu”, şi înfierăm cu mînie capitalistă, mult mai perversă decît cea proletară, tot ce a făcut şi a trăit ţara asta într-o perioadă a istoriei! Ce ruşine!

Deci astea ar fi cîteva motive să-mi fi dorit să scriu despre un alt an… Hai să închei cu cîteva rînduri de speranţă. Am văzut ridicîndu-se Catedrala Mîntuirii Neamului – este sfinţită, chiar dacă nu e finisată. Am văzut o femeie, pe care nu dădeam mulţi bani iniţial, ridicîndu-se peste nivelul mocirlei aici descrise şi ţinînd piept admirabil Europei, printr-un discurs de care şi Vadim ar fi fost mîndru. Da, Viorica Dăncilă – această ,,Veorica”, insultată în fel şi chip – este marea revelaţie politică a anului centenar, fiind şi, nota bene, prima femeie care ocupă funcţia de premier. Am văzut cîţiva oameni tineri, despre care am mai scris, încercînd să fie altfel – lucizi, patrioţi, educaţi, luptători. Sînt puţini, dar… se numesc speranţă. Ah, am folosit un alt nume al celei care e considerată de unii o mare… curvă. Nu, eu nu o consider aşa – speranţa e o formă de credinţă; iar dacă e să mai sper ceva în acest an, e că ne-or fi luat resursele pămîntului, dar nu şi pe cele ale sufletului. Ale sufletului românesc, asta ca să închei cu un gînd către mentorul meu, Vadim.

La Mulţi Ani, România – şi să vrei să fii Mare!

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI