„Ocărîtoarea mită“ în Istoria românilor (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Românii tîrîie, de veacuri, după ei tinicheaua obiceiurilor necinstite. Explicaţiile acestor apucături – şocante pentru occidentali, îndrăgite de băştinaşi, generatoare de sărăcie şi nedreptate – trebuie căutate adînc în trecut, pînă la începuturile Ţărilor Române.

Caracterizarea făcută de Langeron arată, deopotrivă, de unde a pornit România şi, în acelaşi timp, rădăcina multora dintre obiceiurile care mai pot fi întîlnite, uneori şi azi, în administraţia de stat: „Prăzile, furturile, cruzimea slujbaşilor munteni nu sînt o taină pentru nimeni şi nici măcar ei nu caută să le acopere în vreun fel. Cumpărarea proceselor, confiscarea grînelor nu sînt decît mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mică însemnătate. Există altele, mult mai bune, care nu sînt niciodată uitate“.

Preţul funcţiilor depinde de cît se poate fura

Cum mergeau lucrurile la 1800? Ca şi acum. Unitatea administrativă era Judeţul. Fiecare judeţ avea un şef atotputernic, atunci numit oficial „Ispravnic“ (acum, ironic, „Baron“). În funcţie se ajungea prin corupţie (mită, nepotism, trafic de influenţă), iar apoi micii satrapi înstăpîniţi acolo îşi organizau propria structură, prin care furau resursele zonei pe care o controlau. Plîngerile aveau şanse minime de izbîndă. Langeron  spunea, la 1812, despre Muntenia: „Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cîrmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, Ispravnic. Aceste dregătorii au preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii sînt adevăraţi despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci acest lucru nu se întîmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici asta nu se întîmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi“. Asemănarea cu modul în care actualii „baroni“ (nu) dau socoteală pentru ilegalităţile comise e grăitoare. „Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grînele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: Ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună sau să se plîngă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încît, adesea, moare în chinuri sau, cînd călăii sînt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sînt schingiuiţi nevasta şi copiii. (…) Cel mai neînsemnat loc de Ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an“, explica francezul mecanismul prin care guvernul fura cot la cot cu „baronii“ timpului. Iată cum descria Langeron şi Ministerul de Interne care trebuia să asigure ordinea şi dreptatea în ţară: „Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte Agă. Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an. Spătarul (şeful poliţiei) ţine o armată de Arnăuţi  (soldaţi mercenari) ca să urmărească şi să prindă tîlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai Arnăuţii sînt cei care fură şi ucid, iar cîştigul îl împart, adesea, cu Spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate cîştiga 15.000 de ducaţi într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor…“.

Precursorii „baronilor“ politici de azi (1)

Mulţi istorici sînt de acord că acest flagel al corupţiei a venit pe meleagurile noastre dinspre Bizanţ şi i-a avut, ca principali factori „patogeni“, pe grecii emigraţi de acolo, după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453. Lucrurile s-au deteriorat ireversibil după 1700, odată cu înscăunarea fanarioţilor. „Nu mă tem nici de bănuiala că aş întrece măsura, nici de învinuirea că aş ponegri, de voi spune că nu se află pe faţa pămîntului un neam de ticăloşi mai mîrşavi decît fanarioţii“, observa Langeron. Cu toate acestea, nu toţi fugarii din Constantinopole şi nu toţi domnitorii fanarioţi au fost rău-intenţionaţi. Unii au adus un plus de cultură în Ţările Române. Cîţiva – inspiraţi de Iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea tîrziu şi au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit, însă, inutile: corupţia devenise deja un mod de trai în Ţările Române. În prima jumătate a Secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul: funcţionărimea a încasat atît salariul, cît şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri, obicei perpetuat pînă în zilele noastre…

(va urma)

MATEI UDREA („Adevărul“)

COMENTARII DE LA CITITORI